Adunarea Domnului Cristos şi statul

Adunarea Domnului Cristos

şi statul

Încă de la început doresc să amintesc că Domnul Cristos (Unsul), este Dumnezeu: ,,La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.” (Ioan 1.1). El este Creatorul nostru şi al tuturor lucrurilor. El împărăţeşte peste tot universul. El nu este Împărat doar sus în cer, ci şi jos pe pământ între oameni. Tocmai pentru aceasta s-a întrupat şi s-a născut cu chip de om:

,,Atunci un Imparat tot esti!, I-a zis Pilat. „Da”, a raspuns Isus. „Eu sunt Imparat. Eu pentru aceasta M-am nascut si am venit in lume..” Ioan 18.37.

La prima Sa venire, pe lângă faptul că a venit ca Salvator să moară pe Golgota, El a venit să fie Rege peste un popor format din oameni născuţi din nou şi credincioşi Lui (Luca 1.33). Acest popor al Său peste care a venit să domnească l-a numit ,,Adunarea Mea” (Mat.16.18). Încă de la venirea Sa, El a stricat planurile multora în poporul Israel. Unii L-au privit ca rival la tron şi au încercat să-L ucidă încă de la naştere (Matei 2.16-18). Alţii au fost vizibil deranjaţi de învăţătura Sa, devenind pentru ei ,,un semn ce a stârnit împotrivire” (Luca 2.34).

Încă de la început, El şi-a format Adunarea Sa, pe teritoriul statului Evreu, stat ce în vremurile acelea era sclav Imperiului Roman care-i cucerise. Ba mai mult în acele zile, Israelul era divizat în două provincii: peste zona Iudeii domnea pus de Roma, Pilat, iar în zona Sa natală, guverna Irod. În ciuda tuturor acestor lucruri, neţinând cont de conjunctura, politico-social-religioasă, Regele regilor, se ridică şi Îşi zideşte o Adunare total separată de:

– Imperiul Roman ce avea cap pe Cezarul Romei;

– statul Israel ce avea 2 guvernatori , Pilat şi Irod;

– Sanhedrinul evreiesc ce avea capi pe Ana şi Caiafa;

– orice sinagogă evreiască din Israel sau diaspora;

– orice ekklesie grecească din acele vremuri;

– orice structură de organizare şi conducere lumească din acele vremuri.

El îşi zideşte o Ekklesie total separată, autonomă, independentă şi distinctă de toate aceste instituţii.

Separată = Care se găsește izolat, care nu se confundă cu alții, nu e în legătură cu alții.

Autonomă = Care se conduce după propriile sale legi; care este liberă, care nu depinde de nimeni.

Independentă: Care nu depinde, nu atîrnă de cineva sau de ceva; stare de neatârnare și drept de a rezolva liber problemele sale interne și externe, fără amestec din afară; autonomie.

Domnul Cristos, a fondat Ekklesia Sa, fără să ceară aprobare de funcţionare lui Cezar de la Roma, Pilat, Irod, Ana, Caiafa, Sanhedrinului evreiesc sau vreunui fruntaş de sinagogă israelit.

El nu avea nevoie de o astfel de aprobare şi nici Adunările ce descind din cea fondată de El, din mai multe motive:

– El era Dumnezeu suveran, Împăratul universului şi trebuia să facă tot ce hotărâse în sfatul Său etern;

– El avea toată autoritatea în cer şi pe pământ (Matei 28.18).

– era Domnitor peste oastea de sus şi peste oamenii de jos de pe pământ şi nimeni nu Îl putea întreba: ,,ce faci”? (Daniel 4.35);

– împărăţiile regilor enumeraţi mai sus, erau create şi funcţionau cu aprobarea Sa (Romani 13.1) şi nu invers. (La fel cum Domnul crease în Eden, instituţia familiei, apoi instituţiile statale, acum voia să creeze propria instituţie1 – ,,Adunarea Mea” – Mat.16.18). Ba mai mult de atât, ei nu ştiau nici că fuseseră ridicaţi în funcţii cu ,,aprobare de sus” (Ioan 19.11).

– ei nu erau în măsură nici să propună şi nici să aprobe ceea ce Domnul Isus intenţiona să facă, deoarece ei erau vasalii2 şi nu suzeranii3.

Instituţia aceasta zidită de El avea legi de:

– funcţionare – organizare (internă cât şi civilă)

– închinare – perpetuare (Marea Trimitere).

Legile Sale difereau faţă de ale oricărui popor sau împărăţii din vremurile acelea. Guvernarea Sa, nu se asemăna cu a nici unui popor existent de pe pământ (Mat. 20.25 – 28), închinarea o aveau acum în duh şi adevăr (Ioan 4.23 – 24), nu în temple făcute de mâini omeneşti (Ioan 4 20 – 22).

Adunarea Sa, era un popor care nu făcea politică seculară şi nici nu se amesteca în politica altor guverne. În acelaş timp nu permitea nici altora să se amestece sau să le dicteze în treburile interne. Nimeni nu mai era mandatat să le de-a legi noi sau să anuleze vreuna din cele existente. Adunarea însăşi nu avea drept să fie legislativă ci executivă.

Atunci, a lăsa ,,politica Împărăţiei lui Cristos” şi a trece să faci ,,politica cutărui partid”, era o degradare spirituală majoră şi nu un progres. Progresul atunci era să trăieşti guvernat de Legea lui Cristos, să împlineşti poruncile Sale şi să duci mai departe evanghelia Împărăţiei, nu programa Cezarului de la Roma.

Din acest motiv, Domnul Isus sau apostolii nu au colaborat în nici un fel cu partidele religios-politice ale vremii (cu partidele fariseilor, saducheilor, irodienilor, etc), ci le apostrofa doctrina şi practica. Pe de altă parte, nici un Cezar, guvernator, fruntaş de Sanhedrin sau sinagogă nu le-a predicat în Adunare şi nici nu le-a adus inovaţii în doctrină, practică sau închinare. Ei erau priviţi atâta timp cât erau morţi spiritual, ca nişte călăuze oarbe ce călăuzeau pe alţi orbi (Mat.15.14).

Pe de altă parte, nu vedem nici un ucenic botezat, implicat în politica guvernului de la Roma, a statului evreu sau a partidelor religioase. În caz că cineva din aceste instituţii, era mântuit de Dumnezeu şi Îl mărturisea pe Isus din Nazaret ca Împărat, era exclus imediat. A mărturisi supunere faţă de Cristos însemna înaltă trădare şi nesupunere faţă de Cezar care era venerat ca zeu care pretindea închinare. Mulţi erau rugaţi să vină şi să ardă ,,bobul de tămâie” pe altarul unde era venerat Cezarul, în semn că nu şi-au schimbat dumnezeul. În felul acesta mulţi credincioşi au plătit ,,schimbarea” cu viaţa şi au sfârşit în chinuri cumplite în arenele romane daţi la lei, răstigniţi sau arşi pe rug.

Viaţa fiecărui supus al lui Cristos era şi trebuia să fie o viaţă de supunere faţă de Cristos întâi, apoi de instituţiile statului. Creştinii biblici, trebuiau să fie cei mai buni cetăţeni ai statului, deoarece Cristos Domnul nu venise să răstoarne guvernarea Romei sau să scoată din mâinile ei statul evreu. A lăsat totul aşa cum le-a găsit. Nu a instigat la surparea orânduirii medievale, la abolirea sclaviei sau la a vreunei instituţii guvernamentale.

El a învăţat că sfinţii Săi trebuie să fie supuşi stapanirilor celor mai înalte, să le plătească taxele datorate, vama, dar şi cinstea sau frica pentru o faptă de temut (Romani 13.1-7). Ei trebuiau să trăiască paşnic în societate, să se roage pentru dregătorii lor pe care îi cunoşteau (1Tim. 2.1), să caute binele comunităţii în care trăiesc (1Petru 2.13-14), deoarece liniştea lor socială atârna de fericirea cetăţii unde trăiesc (1Tim. 2.2-3.). Mai mult decât atât, erau sfătuiţi să fie modele şi în familie fiind model în comportament (Ef.5.22-33), educaţie (Ef.6.1-3), în relaţiile cu oamenii din afară şi chiar cu sclavii Ef.6.5-9).

Ei trebuie să se supună Statului atâta timp cât legile sale, nu intră în conflict cu ale lui Cristos. Cand intrau, ei trebuiau să asculte mai mult de de Dumnezeu nu de oameni. Conflictul poate să apară doar atunci când Statul încearcă să intervină într-o zonă care nu îi aparţine, adică în treburile Adunării sau în conştiinţele oamenilor. Vezi episodul din F.A. 4.19-20, când apostolilor li s-a interzis să-şi desfăşoare liber convingerile spirituale, în conformitate cu ce le poruncise Cristos Domnul.

În decursul primului secol Adunările au fost autonome şi independente faţă de stat sau orice guvernare omenească. După ce unele dintre ele au început să apostazieze şi să apară clerul care să-i conducă, şi-au format o uniune pe baza unei singure mărturisiri de credinţă numită ,,fides catholica”.

Constantin împăratul Romei la anul 325, după edictul de încetare a persecuţiei, se intitulează capul bisericii catolice (universale) şi aşa avem pentru prima dată în istorie biserica unită cu statul. Biserica apostată bineînţeles, nu Adunările lui Cristos. Ele au continuat să existe în paralel în acelaş mod ca în primul secol. Ele ne trecând sub autoritatea Cezarului, au rămas să aibe parte de acelaş tratament crud. Nu au primit favoruri ca celelalte biserici, nu au fost scutite de taxe, impozite, persecuţii. Ba mai mult s-au dat legi prin care erau obligaţi să îşi boteze pruncii, să vină să se împărtăşească din sacramentele catolice, etc.. .

De atunci statul a avut mereu iniţiativa să se implice în treburile bisericilor convocând concilii ecumenice şi bisericile oficiale recunoscute şi aprobate de stat, au avut interes să se implice în treburile statului. Doreai să rămâi autonom şi independent ca la început, erai socotit ca vrăşmaş al statului şi ordinii seculare. De atunci a rămas dictonul: ,,nu eşti recunoscut de stat, nu exişti”.

Adevărul este că au existat din primul secol până astăzi Adunări autonome şi independente de stat. Au existat în tot evul mediu întunecat, au existat şi pe timpul inchiziţiei şi chiar în Rusia sub dictatura comunistă au existat Adunări baptiste subterane care au dus flacăra credinţei mai departe.

Din păcate la noi în ţară, bisericile au trecut sub tutela partidului comunist, mulţi din pastori sau şefii cultelor proaspăt recunoscute, au fost colaboratori ai securităţii statului. Statul le-a impus autorizaţii de funcţionare, orare de desfăşurare a slujbei şi chiar carnete de predicator pastorilor ce oficiau actele de cult.

Concluzie:

Adunările lui Cristos sunt supuse Lui ca şi Cap al lor, de aceea, ele nu se pot supune în lucrurile spirituale nici unui guvern sau instituţii omeneşti. Deci, ele trebuie să fie independente faţă de controlul guvernamental, atât cel civil cât şi cel al unei instituţii religioase. Adunările nu pot fi cu adevărat libere faţă de stat sau de instituţii religioase decât dacă sunt independente. A face parte dintr-un cult recunoscut de stat, dintr-o Uniune sau Convenţie de biserici înseamnă a renunţa la autonomie. O Adunare nu poate fi considerată liberă sau autonomă dacă altcineva îi plăteşte păstorii, îi emite autorizaţia de funcţionare, îi impune un statut de organizare sau îi deţine titlul de proprietate al clădirii în care se întruneşte.

1În ce sens spunem că Adunarea este instituţie sau organizaţie? Nu ne referim la o structură ierarhică, la o organizaţie gen corporaţie. Vorbim despre Adunare ca instituţie în acelaşi fel în care vorbim despre instituţia familiei. Adunarea este un organism, dar nu poate exista organism fără organizare. Chiar şi cel mai simplă formă de viaţă are nevoie de o formă de organizare.

Forma de organizare a Adunării, legile pe care le respectă şi funcţiile pe care le îndeplineşte o fac, o organizaţie. Prezenţa şi conducerea Duhului lui Cristos o fac un organism viu.

2Vasal – persoană, stat care, în schimbul unor beneficii sau feude, datorau suzeranului de care depindeau omagiu, fidelitate și unele obligații civile și militare;

3Suzeran – mare senior în epoca feudală, care poseda moşii imense și care dăruia vasalilor părți din propietatea sa (creînd astfel raporturi de dependență între sine și vasali).