Slujitorii Adunării prezbiteri, evanghelişti şi diaconi

Slujitorii Adunării

prezbiteri, evanghelişti şi diaconi

Cel de al 6-lea semn al unei Adunări biblice pe care-l vom aborda astăzi:

Slujitorii ei – PREZBITERII, EVANGHELIŞTII ŞI DIACONII.

Versetele ce susţin aceste slujbe:

Adevărat este cuvântul acesta; ‚Dacă râvneşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun. Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. […] Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cinstiţi, nu cu două feţe, nu băutori de mult vin, nu doritori de câştig mârşav…” (1 Timotei, 3:1-2, 8)

Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba. (2 Tim.4.5.)

În perioada de început a Adunării, Dumnezeu a pus în cadrul ei mai multe slujbe. În Efeseni, 4:11-12 citim:

Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti; pe alţii păstori şi învăţători… pentru zidirea trupului lui Cristos.” În 1 Corinteni, 12:28, citim: „Şi Dumnezeu a rânduit în biserică întâi apostoli, al doilea, prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor şi vorbirii în felurite limbi.”

O parte din aceste slujbe au încetat, fiind temporare:

Apostolii erau trimişii împuterniciţi ai lui Cristos, înzestraţi cu autoritate directă de la Isus, şi cu puterea de face diferite minuni, pentru a-şi dovedi împuternicirea. Această slujbă a încetat, căci pentru a fi apostol trebuia să fi fost martor ocular al lucrării lui Isus (Fapte, 1:21-22). Iată cum suna mărturia unui apostol:

Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul vieţii… aceea vă vestim şi vouă” (1 Ioan, 1:1, 3a).

Autorul Epistolei către evrei se referă la lucrarea apostolilor ca la ceva deja trecut în momentul când scria el (înainte de anul 70 d. Cr.):

…Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa.”

Trebuie notat în treacăt că deşi slujba de apostol ca trimis direct al lui Isus s-a încheiat, pot exista în continuare apostoli (trimişi sau reprezentaţi) ai Adunărilor, la fel ca în vremurile Noului Testament (Filipeni, 2:25; 2 Corinteni, 8:23). Dar slujba de apostol sau reprezentant al Adunării într-o anumită lucrare nu necesită ordinare şi nu este permanentă.

La fel şi slujba de profet s-a încheiat, căci prin profeţi Duhul lui Dumnezeu vorbea Adunării, răspunzând nevoilor imediate, în absenţa standardului scris, care este Noul Testament.

Credem că la definitivarea Noului Testament se referea Pavel când a spus că vorbirea în limbi, darul de cunoştinţă spontană, neînvăţată şi profeţiile se vor sfârşi când va veni ceea ce este desăvârşit, complet sau matur (1 Corinteni, 13:8-13).

Apostolii şi profeţii au avut o lucrare de aşezare a temeliei Adunării, adică a învăţăturii şi practicii ei fundamentale (Efeseni, 2:20). Dar după ce temelia a fost pusă, aceste slujbe şi-au îndeplinit scopul pentru care au fost instituite şi nu mai era nevoie de perpetuarea lor.

Slujba de evanghelist este perpetuăatât cât ţine Marea Trimitere. Evangheliştii sunt misionarii trimişi de Adunări pentru a vesti Evanghelia şi a ajuta la întemeierea de noi Adunări. Ei lucrează mai mult în afara Adunărilor, între necredincioşi. Dar în cadrul Adunării, există doar două slujbe: prezbiterii (numiţi şi păstori sau episcopi) şi diaconii. Apostolul Pavel ne lasă instrucţiuni şi condiţii doar pentru aceste două slujbe.

Păstorii mai sunt numiţi în Noul Testament episcopi, adică supraveghetori, şi prezbiteri, care înseamnă bătrâni. Faptele Apostolilor, 20:17 şi 28 dovedesc că slujba de episcop era identică cu aceea a prezbiterului şi a păstorului:

,,„Însă, din Milet, Pavel a trimis la Efes şi i-a chemat pe prezbiterii bisericii.” (28) „Luaţi seama, deci, la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului pe care a câştigat-o cu Însuşi sângele Său.”

Slujba de diacon a fost instituită în Adunare doar când numărul membrilor a crescut foarte mult şi exista o adevărată nevoie pentru o asemenea lucrare. Adunarea a existat înaintea acestei slujbe şi o Adunare nou testamentară poate exista astăzi fără diaconi dacă nu este nevoie de aceştia. Slujbele de păstori, evanghelişti şi diaconi erau de obicei ocupate de oameni ridicaţi de Dumnezeu din mijlocul Adunării. El le-a dat putere să facă lucrarea la care i-a chemat.

Profesionalismul” în lucrare era necunoscut. Ideea că un om poate frecventa un institut sau un seminar teologic şi prin aceasta să devină competent pentru a predica, evangheliza şi a păstori nu este deloc un concept biblic. Aceasta este calea lumii şi nu a lui Dumnezeu, şi a produs daune mari. Moise şi Pavel au fost oameni educaţi, dar înainte ca Dumnezeu să îi folosească, El i-a „reeducat” în deşert. Dumnezeu încă Îşi pregăteşte slujitorii Săi pe această cale!

Aceste trei slujbe sunt limitate doar la bărbaţi. Femeile trebuie să tacă în Adunări şi de aceea nu pot sluji ca predicatori, evanghelişti, învăţători ai bărbaţilor, păstori, etc. (1 Corinteni, 14:34, 35). Bărbaţii care ocupă aceste slujbe trebuie să fie slujitori ai Adunării (2 Corinteni, 4:5; Matei, 20:27; 23:11; Marcu 9:35; 1 Corinteni, 9:19).

Cuvântul grecesc „diacon” înseamnă slujitor. În vreme ce diaconii trebuie să fie preocupaţi de nevoile fizice şi financiare ale oamenilor, păstorii trebuie să se dedice ei înşişi lucrării Cuvântului şi rugăciunii (Faptele Apostolilor, 6:4).

Slujba păstorului este să hrănească oile (Ioan, 21:16). El nu este papă şi nici nu trebuie să exercite stăpânire peste Adunarea pe care o slujeşte (1 Petru, 5:3). Slujba de păstor nu este aceea de stăpân sau conducător. El trebuie să le împărtăşească bucuriile şi tristeţile, să experimenteze acelaşi standard de viaţă de care ei se bucură sau pe care îl îndură, să îi pese de oameni ca unui tată de familia lui, cu toate că nu le este decât un frate.

Este obligatoriu ca aceşti slujitori să fie supuşi disciplinei adunării în care slujesc. Păcatele comise de diaconi, evanghelişti sau păstori, ca şi cele ale oricărui alt membru, pot rezulta în excluderea lor din Adunare.

Adunarea are autoritate executivă asupra acestor trei slujbe rânduite. Dacă există plângeri împotriva păstorilor sau evangheliştilor ele trebuie aduse la cunoştinţa Adunării, dar nu fără a fi sprijinite de mărturia a doi sau trei martori (1 Timotei, 5:19).

Este împotriva Bibliei ca păstorii şi evangheliştii să fie judecaţi de alte foruri din afara Adunării (precum comitetele de disciplină ale diferitelor convenţii sau uniuni de biserici sau borduri de misiune), căci aceasta înseamnă că ei formează o clasă distinctă, deosebită de membrii obişnuiţi, adică un cler.1

Păstorii şi evangheliştii trebuie să fie supuşi voinţei Adunării. Dacă nu se supun, ei sunt stăpâni de neatins şi vor deveni corupţi. Iubirea de bani, de prestigiu, de putere îi va consuma şi le va distruge atât lucrările cât şi Adunările. Orice Adunare ce are o ierarhie de stăpâni, indiferent cum se numesc ei, nu este o Adunare nou testamentară.

1 Deşi unele denominaţiuni afirmă că nu au cler, se poate ca ele să aibă un cler neoficial, ceea ce este mai rău decât a recunoaşte în mod deschis existenţa acestuia. Cum identificăm clerul?

Avem un cler dacă persoanele ordinate formează o clasă aparte, diferită de membrii Adunării, dacă au o autoritate superioară lor în luarea deciziilor, sau dacă iau decizii în numele Adunării fără ca aceasta să ştie. Avem un cler dacă pastorii, evangheliştii sau diaconii, nu pot fi traşi la răspundere şi excluşi, dacă este cazul, de Adunare, ci de foruri alcătuite tot din pastori. Avem un cler dacă pastorii nu sunt plătiţi în mod direct de Adunarea în care lucrează, ci de alte instituţii guvernamentale. Avem un cler pur şi simplu dacă putem identifica o clasă care se îmbracă diferit, pretinde autoritate privilegiată şi foloseşte un limbaj diferit decât membrii obişnuiţi.