Colaborarea sau unirea bisericii cu statul

Al şaptelea semn de apostazie:

colaborarea/unirea cu statul

de Raul Enyedi

Adunarea a fost fondată de Domnul Isus Cristos într-o societate sacrală, monolitică mozaică şi s-a extins în tot Imperiul Roman, care la rândul său, era o societate sacrală, monolitică păgână.

Printr-o societate sacrală înţelegem „o societate ţinută laolaltă de către o religie faţă de care sunt angajaţi toţi membrii acelei societăţi”1

În societăţile sacrale, exista o singură religie aprobată de stat, era publică, nu privată, iar pentru a fi membru în acea societate trebuia să faci parte şi din religia recunoscută.

Evreii din timpul Domnului Isus se confruntau cu o problemă serioasă: Dilema impozitului către Cezar – Matei 22:17-21 „ ‚Spune-ne dar, ce crezi? Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?’ Isus, care le cunoştea vicleşugul, a răspuns: ,Pentru ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi banul birului.’ Şi ei I-au adus un ban. El i-a întrebat: ,Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?’ ,Ale Cezarului’, I-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: ,Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!’”

Pentru iudei, care trăiau în propria societate sacrală, problema impozitului era o dilemă imposibil de rezolvat. „Cum poate fi un om loial comunităţii politice plătindu-şi taxele, se întrebau ei, fără ca prin aceasta să fie neloial comunităţii religioase, Adunarea.”2

Dilema era atât de dificilă pentru că, într-adevăr, se punea problema loialităţii. Conform gândirii lor, a plăti impozit conducerii civile însemna fidelitate faţă de sistemul religios al acelei conduceri, deci infidelitate faţă de propriul sistem religios.

Dar pentru Isus, care construia un model nou de religie, această problemă era uşor de rezolvat, pentru că în acest model comunitatea politică şi cea religioasă funcţionau pe planuri diferite. Aceasta reiese din răspunsul: Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”

Statul pretindea o supunere, o loialitate pe care orice cetăţean, indiferent de credinţa sa religioasă, i-o putea acorda. Dar Adunarea lui Cristos revendică o supunere pe care i-o poate acorda numai acel care crede în Hristos”,3 deci nu orice membru al comunităţii politice. În această viziune, Adunarea nu îi cuprinde pe toţi membrii societăţii, ci doar o parte a lor, un segment, o facţiune. De aceea primii creştini au fost numiţi de iudei „cale” sau „partidă/sectă” (Fapte 9:2, 24:14)

Există, aşadar 2 planuri diferite, politic şi spiritual, ambele rânduite de Dumnezeu (Romani 13:1-7). Anabaptiştii au văzut această diferenţă şi au enunţat-o în Mărturisirea de la Schleitheim (1527) astfel: „Sabia este rânduită de Dumnezeu în afara perfecţiunii lui Cristos [adică a Adunării – n. a.].” „Magistratura autorităţilor este potrivită cu carnea, dar a Creştinului este potrivită cu Duhul;… cetăţenia lor este în această lume, pe când cetăţenia Creştinului este în ceruri…”4.

Conflictul între loialităţile acordate „Adunării” şi „Statului” apare „numai atunci când oricare dintre cele două îşi părăseşte zona, ca atunci când, în Fapte 4:18, bărbaţi în uniforma Statului spun oamenilor dacă să predice şi ce să predice.”5

Schimbarea adusă de Împăratul Constantin a dus la o unire a celor două planuri care a avut ca rezultat o societate sacrală „creştină”, un „creştinism” de stat, ceva cu totul diferit de creştinismul original. Începând de atunci a existat tendinţa permanentă a acestui tip de creştinism şi a autorităţilor civile de a se folosi reciproc.

Beneficiile pe care „creştinismul” constantinian dorea să le obţină de la stat pot fi împărţite pe 3 domenii: recunoaştere, protecţie şi finanţare.

          1. Recunoaşterea statului. Prin aceasta înţelegem că „creştinismul” dorea să fie recunoscut ca religie oficială, nu ilicită. Dorea să iasă din catacombe şi să se instaleze în clădirile imperiale, în bazilici. Serviciile se voiau a fi publice, nu private. Se voia recunoaşterea capacităţii acestei religii de a ţine împreună societatea, la fel cum făcea şi religia păgână. Acelaşi fel de recunoaştere este urmărită şi astăzi.

Există însă anumite criterii după care Statul recunoaşte o religie:

              1. Numărul membrilor (putere de influenţare a maselor);

              2. Capacitate financiară – putere în sfera economică

              3. O structură de conducere organizată după un model piramidal

              4. Un statut de organizare care să fie aprobat de aparatul legislativ al statului

Trebuie observat că Statul nu este interesat ce grupare reprezintă credinţa creştină originală sau care este biserică adevărată.

Într-un stat de drept actual, orice constituţie garantează dreptul la liberă asociere, adică oricine se poate întruni şi poate frecventa întruniri care nu au ca scop răsturnarea guvernului sau deranjarea liniştii publice. O Adunare nu are nevoie de mai mult decât acest drept pentru a putea funcţiona şi împlini misiunea încredinţată ei de Domnul Isus. O astfel de Adunare nu intră în conflict cu legile ţării, nu comite nici o ilegalitate pentru că se întruneşte în mod regulat.

Este de neînţeles cum astăzi majoritatea celor ce îşi spun creştini nu concep că pot exista ca Adunare fără a fi recunoscuţi de stat. Ei par să uite întru totul că atunci când Isus şi-a întemeiat Adunarea nu a cerut aprobarea sau recunoaşterea autorităţilor.

Pentru a fi recunoscută de statul român, o biserică trebuie să facă anumite compromisuri. Pentru a le putea observa, vom lua ca reper Statutul de funcţionare şi organizare al Cultului Creştin Baptist din România.

  1. schimbarea numărului minim al membrilor (20 – conform Statutului Cultului Baptist6). Nicăieri în Scriptură nu se cere numărul acesta pentru întemeierea unei Adunări de sine stătătoare. Nu poate face o Adunare de 10 sau 19 membri o lucrare scripturală pe care o poate face una de 20? Conform Scripturii, da! Conform Statutului cultului baptist, nu!

  2. schimbarea formei de conducere (de la democraţie la republică – conducerea comitetului). O republică este o formă de conducere în care cetăţenii desemnează prin vot un grup care să îi conducă. Exact acest lucru este cerut de Statut7. La secţiunea „Organizarea şi conducerea bisericii” din Statut, se afirmă:

Bisericile locale se organizează potrivit învăţăturii Sfintelor Scripturi şi contextului specific al acestora. Organele de conducere ale bisericii sunt adunarea generală [corect scriptural], comitetul bisericii [nescriptural] şi păstorul bisericii, care îndeplineşte rolul de presbiter (bătrân), denumit şi episcop (supraveghetor) [corect, însă cu menţiunea că sfera sa de conducere este cârmuirea spirituală – vezi Fapte 6:2].”

Statutul desemnează comitetului următoarele atribuţii (Art. 35):

(1) Comitetul administrează întregul patrimoniu, inclusiv fondurile financiare ale bisericii, în conformitate cu bugetul aprobat de adunarea generală şi cu hotărârile acesteia.

(2) Alte atribuţii ale comitetului: a) asigură implementarea viziunii bisericii; b) stabileşte, la propunerea păstorului (consiliului presbiterilor), strategia bisericii; c) convoacă adunarea generală şi pregăteşte lucrările acesteia; d) organizează departamente şi stabileşte proiectele bisericii de interes general pentru evanghelizare, misiune, caritate şi altele asemenea; e) propune adunării generale alegerea şi/sau angajarea personalului duhovnicesc; f) hotărăşte angajarea personalului administrativ şi auxiliar; g) cu mandatul adunării generale şi la propunerea păstorului bisericii, poate decide angajarea pe durată determinată a altor slujitori duhovniceşti; h) aprobă schema de funcţiuni a bisericii şi decide în probleme de salarii şi personal; i) evaluează activitatea personalului ales sau angajat al bisericii; j) decide achiziţionarea şi înstrăinarea bunurilor mobile; k) aprobă primirea de noi membri în biserică; l) aplică măsurile statutare de disciplină, conform mandatului încredinţat de adunarea generală; m) hotărăşte asupra altor probleme de interes pentru biserică, precum şi asupra celor care i-au fost delegate de adunarea generală.

Toate aceste funcţiuni aparţin de drept Adunării şi sunt responsabilitatea ei, a tuturor membrilor, nu doar a unei părţi.

  1. al treilea compromis este intrarea în organizaţii supra-bisericeşti nescripturale (comunităţi, uniuni, convenţii, etc.) a căror organizare este aproape identică cu cea a unui partid politic; apartenenţa la astfel de organizaţii înseamnă renunţarea Adunării la independenţa ei.

Chiar la constituire se cere acceptarea Mărturisirii de credinţă a Cultului Creştin Baptist din România şi prevederile statutului.

Pentru a fi recunoscută, trebuie să aibă comitet de conducere, să facă parte din Comunitatea regională şi să i se elibereze autorizaţie de funcţionare din partea Uniunii.

Toate aceste cerinţe, bineînţeles, nu îşi găsesc nici un suport în Scripturi, şi, mai mult, nu se potrivesc modelului scriptural de înfiinţare de biserici

  1. al patrulea compromis este acceptarea ca statutul lor de organizare şi funcţionare să fie votat de persoane care nu sunt calificate din punct de vedere spiritual a-l judeca. Statutul Cultului Creştin Baptist din România este aprobat de Guvernul României în 25 ianuarie 2008 şi poartă semnăturile primului ministru şi ministrului Culturii şi Cultelor

Toate acestea sunt schimbări drastice, care fac o astfel de biserică să nu mai semene cu Adunarea întemeiată de Cristos.

Orice Adunare adevărată a lui Cristos care este gata să facă orice fel de compromis pentru a obţine recunoaşterea statului încetează a mai fi recunoscută ca Adunare adevărată a lui Cristos. O Adunare a lui Cristos nu caută recunoaşterea oamenilor, ci a Domnului.

          1. Protecţia statului

Trebuie încă de la începutul acestei discuţii să ne punem întrebarea: De cine căutăm să ne protejăm?

Dacă dorim să ne protejăm de abuzuri individuale, nu este nevoie de asociere cu statul. Orice cetăţean are dreptul de a gândi şi crede liber, nici o persoană sau instituţie nu îi poate impune ce să creadă. Dacă acest drept îi este lezat, el poată să facă apel la justiţie (şi Pavel a făcut-o în mai multe rânduri).

Dacă dorim să ne protejăm de abuzurile statului, de persecuţii organizate de stat, trebuie să luăm în considerare următoarele: Dacă o Adunare/grup de Adunări sunt persecutate de stat (cum s-a întâmplat de foarte multe ori în istorie), dacă se emit legi îndreptate împotriva lor (cum s-a întâmplat în timpul regimurilor legionar şi comunist din România), aceasta se întâmplă atunci când statul doreşte să îi desfiinţeze sau să îi controleze. În ambele cazuri, căutarea ajutorului la persecutor nu are nici un sens. Persecutorul răspunde cu încetarea persecuţiei doar atunci când Adunările respective se supun condiţiilor sale.

Când o biserică sau o denominaţie urmăreşte protecţia oferită de autorităţi, o face atunci când doreşte supravieţuirea în timp de persecuţie sau succesul, creşterea, în timp de pace.

Este însă alergarea la persecutor şi acceptarea compromisurilor în schimbul protecţiei calea scripturală? Care este atitudinea biblică faţă de persecuţie?

În primul rând, nu trebuie să ne surprindă (Marcu 10:30). Ştim că oricine vrea să trăiască cu evlavie pentru Cristos va fi persecutat (2 Timotei 3:12). Suntem învăţaţi ca atunci când întâlnim persecuţie într-un loc, să fugim într-altul (Matei 10:23). Acest lucru ar trebui să ne amintească de faptul că aici suntem pelerini şi străini (1 Petru 1:1), că patria noastră este în ceruri (Evrei 11:13-16). Iar dacă privim spre efectele primei persecuţii, vedem că prin ea s-au înmulţit foarte mult numărul ucenicilor şi al Adunărilor (Fapte 8:1; 11:19-21).

Suntem învăţaţi să suferim răul şi paguba şi să nu ripostăm (Matei 5:43-46) şi să nu ne răzbunăm, ci să răspundem la rău cu bine (Romani 12:17-21).

Adunările lui Cristos ştiu că trebuie să se aştepte la persecuţii, dar ele se încred în Domnul şi în promisiunea Sa „Eu voi zidi Adunarea Mea şi Porţile Locuinţei morţii nu o vor birui” (Matei 16:18). Ele ştiu că Domnul este prezent în mijlocul lor în fiecare zi (Matei 28:20; Apocalipsa 1:13 comparat cu versetul 20) şi că le protejează. Ele umblă prin credinţă şi nu caută să îşi asigure protecţia statului pentru a supravieţui.

A căuta protecţia statului (un beneficiu care decurge din recunoaşterea statului) înseamnă a nu mai depinde de Cristos pentru protecţie. O Adunare nu poate depinde şi de Cristos şi de Stat pentru protecţia proprie. În acest sens, Statul nu poate fi considerat un instrument folosit de Cristos pentru protejarea Adunărilor Sale.

          1. Finanţarea bisericilor de către stat.

Finanţarea bisericilor din bani publici nu este o problemă nouă. A apărut în timpul lui Constantin, şi a decurs din recunoaşterea oficială a creştinismului. Imperiul nu i-a oferit creştinismului doar protecţia sa, ci şi acces la fonduri şi clădiri publice, numite bazilici.

Finanţarea din partea autorităţilor este de două feluri: finanţare directă şi indirectă. Finanţarea directă se face prin subvenţii date bisericilor individuale de către guvern de la bugetul de stat sau de către administraţiile publice locale de la bugetul local. Finanţarea indirectă se face prin scutiri de impozite, acordarea de privilegii în obţinerea terenurilor pentru construcţii bisericeşti, etc.

Probleme fundamentale

Colaborarea cu statul ridică mai multe probleme fundamentale Adunărilor scripturale.

1. problema etică: Este corect din punct de vedere etic ca o Adunare a lui Cristos să ceară protecţie sau finanţare din partea statului? Cu alte cuvinte, este etic ca cheltuielile unei Adunări să fie suportate de ne-membri, de atei, musulmani, evrei sau creştini care nu se identifică cu respectiva biserică?

Cheltuielile Adunării sunt strict responsabilitatea membrilor ei. În cazul în care nu reuşeşte să le acopere, poate cere ajutorul altor Adunări surori, dar ajutorul financiar trebuie să vină de la fraţi şi Adunări de aceeaşi credinţă şi practică.

O Adunare trebuie să se disciplineze în a cheltui doar atât cât îi permite dărnicia propriilor membri. Ea trebuie să fie independentă din punct de vedere financiar. Primirea regulată de fonduri (indiferent dacă provin de la biserici/organizaţii religioase sau de la guvern duce la dependenţă şi obligaţii care împiedică acea Adunare să ia poziţii ferme contra donatorilor atunci când Scriptura o cere.

Oricât de straniu ar părea unora, fondurile de care are nevoie o Adunare să funcţioneze şi să împlinească misiunea încredinţată ei de Cristos sunt suficient de mici pentru a putea fi acoperite de majoritatea Adunărilor din ţara noastră.

Trebuie remarcat faptul că în unele cazuri (deloc puţine), o biserică nu reuşeşte să îşi acopere cheltuielile datorită ambiţiilor de a avea o clădire mare, impunătoare, programe sociale costisitoare, etc. Astfel de ambiţii sunt greşite şi nebiblice. Mai mult, arată un management prost din partea administratorilor fondurilor respective. De cele mai multe ori se poate vedea că tocmai astfel de biserici sunt primele dispuse să primească ajutorul bănesc din partea statului.

De obicei, cheltuielile cele mai mari reprezintă întreţinerea clădirilor Adunării. O clădire este o unealtă bună atât timp cât Adunarea îşi permite întreţinerea ei. Este anormal şi dăunător însă ca o Adunare să se împrumute sau să ceară ajutor regulat pentru a acoperi aceste cheltuieli. Dacă cheltuielile de întreţinere ale unei clădiri sunt prea mari pentru ea, înseamnă că Adunarea nu are nevoie de clădirea respectivă.

O Adunare poate funcţiona şi fără o clădire bisericească. Dacă este mică, se poate întâlni în case (aşa au şi început multe Adunării). Dacă acest lucru nu este posibil, se poate alege închirierea unui spaţiu. O Adunare nu ar trebui să se gândească la o clădire decât atunci când fondurile proprii îi permit. Adunările creştine din primele secole nu au fost preocupate de construirea de edificii bisericeşti, ci de zidirea membrilor Adunării, de consolidarea clădirii spirituale.

Bugetul de stat reprezintă contribuţia bănească atât a credincioşilor cât şi a necredincioşilor. Nu este etic faţă de societate să acceptăm bani care vin de la persoane ce nu doresc susţinerea financiară a Adunării noastre sau care ni se împotrivesc.

Adunarea baptistă „Harul Suveran” ia atitudine clară în privinţa colaborării cu Statul. Subscriem propoziţiilor afirmate de E. Hiscox ca principii fundamentale ale baptiştilor:

Nici o legătură organică a Adunării cu Statul nu ar trebui tolerată, ci trebuie menţinută o separare totală: Adunarea nu ar trebui nici să ceară, nici să accepte susţinere din partea autorităţii civile, deoarece aceasta ar implica dreptul de dictare şi control civil. Susţinerea religiei este responsabilitatea celor care o mărturisesc.”8

2. Problema spirituală

A doua problemă fundamentală este una spirituală, deoarece priveşte relaţia spirituală dintre Adunare şi Capul ei: poate o Adunare să fie considerată fidelă lui Cristos dacă cere protecţie şi finanţare de la stat?

Relaţia Cristos-Adunare este ilustrată prin relaţia soţ-soţie sau mire-mireasă. Prima şi ultima metaforă cu care este comparată Adunarea este aceea de mireasă (Ioan 3:29; Apocalipsa 22:17). O astfel de metaforă trebuie să ilustreze puritatea, devotamentul şi respectul total al bisericii pentru Soţul ei, Cristos (2 Corinteni 11:2; Efeseni 5:24).

Cristos se îngrijeşte de toate nevoile Adunării (Ef. 5:29), spirituale sau naturale. Când are nevoie de protecţie, o Adunare trebuie să apeleze la Cristos. Când are o nevoie financiară, o Adunare trebuie să se roage lui Cristos pentru rezolvarea ei.

Cum lucrează Cristos în acoperirea nevoilor financiare ale unei Adunări? Prin dărnicia membrilor Adunării, clar învăţată în Noul Testament. Fiecare membru trebuie să fie conştient de responsabilitatea pe care o are în această privinţă. Cheltuielile Adunării sunt strict responsabilitatea membrilor ei. În cazul în care nu reuşeşte să le acopere, poate cere ajutorul altor Adunări surori, dar ajutorul financiar trebuie să vină de la fraţi de aceeaşi credinţă şi practică.

Există tentaţia, mai ales în ţările mai sărace, de a accepta bani şi ajutoare de la oricine le oferă, indiferent de credinţa şi practica donatorilor. Acest lucru este greşit pentru că se creează obligaţii faţă de persoane şi instituţii cu care Adunarea nu doreşte să aibă părtăşie. Caracterul unei persoane sau Adunări care este dispusă să primească bani de oriunde are de suferit, căci acest lucru încurajează compromisurile şi mercenariatul (slujirea pentru bani).

Pot exista excepţii de la această regulă, în condiţiile în care Adunarea explică clar donatorului, de la început, că nu poate avea nici o pretenţie ulterioară de la Adunare şi că nu va putea avea un cuvânt de spus în ce priveşte doctrina sau practica Adunării. Aceste cazuri însă, trebuie să rămână excepţii, iar regula să fie cea subliniată mai sus.

Cristos poate pune în inima unor membri sau a unor Adunări surori să ajute o Adunare aflată într-o nevoie financiară, dar El nu se foloseşte în această privinţă de instituţiile statului. Nu există precept sau exemplu în Noul Testament care să ne permită să spunem că Cristos se foloseşte de stat pentru a-şi susţine lucrarea. Iar istoria ne învaţă în mod repetat că parteneriatul cu Statul duce la apostazia Adunării.

În Vechiul Testament, relaţia dintre Israel şi Iehova este ilustrată prin aceeaşi metaforă, a soţului şi soţiei (Ieremia 3:1-10; Ezechiel 16:26, 28, 29; 23:4-49; Osea 1:2-7). Aceste versete ilustrează relaţia dintre Domnul şi poporul Său Israel prin relaţia soţ-soţie. Israelul s-a făcut vinovat de adulter spiritual din două motive: a părăsit închinarea la Iehova, începând să se închine idolilor; şi a încetat să se mai încreadă în Iehova pentru protecţie şi acoperire a nevoilor lor, încheind alianţe cu Egiptul, Asiria şi Babilonul.

În Noul Testament vedem aceeaşi curvie ilustrată în Apocalipsa 17 şi 18. Asemănările dintre „curvia” Israelului şi cea a „Babilonului tainic” nu pot fi trecute cu vederea. Babilonul este numită „marea prostituată” pentru că curvia ei a fost globală (Apocalipsa 17:2). A curvit cu împăraţii pământului, ceea ce nu poate însemna decât că a încheiat alianţe cu ei pentru a-i asigura recunoaşterea, protecţia şi finanţarea.

Nu este drept, din punctul de vedere al relaţiei adunării cu Cristos, ca ea să apeleze la altcineva în afară de Cristos pentru acoperirea nevoilor ei.

Exemplu: poate o soţie să fie considerată fidelă soţului ei dacă în mod repetat apelează la vecin atunci când se teme pentru siguranţa ei, în timp ce soţul ei este capabil şi dispus să o apere? Poate o soţie să fie considerată fidelă soţului ei dacă în mod repetat apelează la vecin atunci când are o nevoie financiară, în timp ce soţul ei are toate resursele necesare şi este dispus să o hrănească şi să o îngrijească „cu drag” (Efeseni 5:29)?

3. Problema existenţială

A treia problemă fundamentală cu care se confruntă bisericile când încep să colaboreze cu statul este de natură existenţială, căci vizează însăşi existenţa lor. Mai continuă o astfel de biserică să reprezinte concepţia minţii divine, adică să mai rămână instituţia creată de Isus, aşa cum a lăsat-o El?

Marea inovaţie pe care a adus-o Domnul Isus a fost chiar separarea Adunării Sale de lume. Ei erau în lume, dar nu ai lumii (Ioan 17:11, 14); Domnul Isus a definit prin crearea adunării 2 planuri, 2 sfere, 2 medii de lucru diferite. Unul din care face parte întreaga societate, celălalt, al Adunărilor, din care fac parte credincioşii Săi. Aceasta înseamnă şi 2 cetăţenii, una pământească, alta cerească (Filipeni 3:20).

În acest proiect, atât Statul cât şi Adunarea au funcţiile şi limitele lor bine stabilite care nu se întrepătrund. Armonia se strică în momentul în care Statul sau Adunarea încearcă să intervină în sfera de acţiune a celuilalt.

Atunci când Adunarea urmăreşte recunoaşterea, protecţia sau finanţarea din partea Statului, ea încetează a mai face diferenţa între planuri pentru că aceste acţiuni creează dependenţă a Adunării faţă de Stat şi răspundere înaintea lui, şi prin urmare, Statul ajunge să aibă autoritate (care duce apoi la control) asupra mediului sau planului peste care Adunarea este suverană.

În momentul în care o Adunare îşi cedează teritoriul încredinţat ei de Cristos, mai poate ea pretinde că există conform planului Său? Îşi mai îndeplineşte ea scopul pentru care există? Nu, ci din punct de vedere biblic, o astfel de Adunare încetează să mai existe ca Adunare a lui Cristos (deşi organizaţia îşi poate continua activitatea).

Dilema colaborării cu statul (în recunoaştere/protecţie/finanţare) nu este nouă. Alţii au mers pe această cale înaintea noastră şi istoria creştinismului conţine numeroase episoade în care s-a ales fie colaborarea fie necolaborarea cu statul. Dacă vrem să nu repetăm greşelile altora, se cuvine să învăţăm din ele.

Problema colaborării cu statul s-a pus pentru prima dată în secolul IV, în timpul domniei lui Constantin cel Mare. El a recunoscut oficial religia creştină, i-a oferit protecţie imperială, clădiri în care bisericile să se adune, sume mari de bani din fonduri publice. Oferta lui Constantin era foarte tentantă, şi o bună parte din bisericile creştine au decis să o accepte. Acestea sunt bisericile ce le cunoaştem astăzi ca Biserici Ortodoxe şi Biserica Catolică. Aceşti creştini au prosperat financiar, au ajuns să influenţeze deciziile politice, să aibă un rol esenţial în societate. Teologii lor, văzând totuşi diferenţa între creştinismul lor şi cel întemeiat de Isus au concluzionat că ajunseră la „o împlinire mai mare”, la o stare mai bună decât creştinismul lui Isus.

Dar o parte a creştinilor biblici (cei numiţi donatişti, după episcopul Donatus) au refuzat această propunere. Întrebările lor adresate trimişilor imperiali au răsunat timp de secole: „Quid christiani cum regibus? Quid episcopis cum palatio? Quid est imperatori cum ecclesia?” „Ce avem noi a face cu regele? Ce caută episcopii la curţi? Ce are a face împăratul cu Adunarea?”9. Aceşti creştini au refuzat asocierea cu statul şi cu bisericile care colaborau cu statul, considerându-le apostate. Pentru aceasta au fost crunt persecutaţi (căci dacă un creştin acceptă oferta Statului şi altul nu, este evident că Statul îl va considera pe ultimul duşman). Însă poziţia lor pentru puritatea creştinismului original şi separarea Adunării de Stat nu a fost uitată niciodată.

Această dilemă s-a reeditat în timpul Reformei protestante. Bisericile care au ieşit din Catolicism au construit pe modelul practicat de biserica mamă începând din timpul lui Constantin. Luther, Zwingli, Calvin şi restul reformatorilor nici nu concepeau ca biserica lor să nu se bucure de recunoaşterea/protecţia/finanţarea statului.

Dar unii au refuzat să accepte această colaborare, şi din această cauză au fost numiţi neo-donatişti. Şi pentru că nu recunoşteau bisericile reformatorilor ca biserici adevărate, botezându-i pe cei ce veneau la ei din rândurile acestora, au fost numiţi anabaptişti. În 1527, la Schleitheim, ei au scris un manifest, o mărturisire de credinţă care sublinia credinţa lor în separarea Adunării de stat şi de bisericile ce colaborau cu Statul.10

În Anglia şi America, cei cunoscuţi drept baptişti au militat întotdeauna pentru separare şi nu au căutat beneficiile autorităţilor. Erau numiţi disidenţi şi non-conformişti, pentru că nu se conformau religiei de stat.

Finanţarea bisericilor baptiste din bani publici este o problemă curentă, intens dezbătută în zilele noastre. La obiecţia că nu există precedent în istoria baptiştilor pentru aşa ceva, cei care susţin finanţarea răspund că baptiştii nu s-au mai confruntat cu o situaţie aşa de favorabilă în istorie. Acest lucru, însă, nu este adevărat.

America, după ce aceasta şi-a câştigat independenţa şi a declarat libertate religioasă pentru toţi, s-a confruntat cu problema susţinerii financiare a religiei. În statul Virginia, Biserica Anglicană a pierdut titlul de biserică de stat, dar în anul 1784, alături de prezbiterieni, a influenţat propunerea unei legi prin care se asigura „susţinerea învăţătorilor religiei Creştine”,11 adică a slujitorilor diferitelor denominaţii, inclusiv a Baptiştilor. Baptiştii au înţeles că această susţinere din partea statului era doar o altă formă de control şi o pierdere a libertăţii pentru care luptaseră şi s-au împotrivit ei. Au refuzat să primească ajutorul financiar din partea statului şi au militat împotriva unei astfel de legi şi au reuşit să oprească emiterea legii. Când acea lege nu a fost adoptată, s-a preluat şi votat textul lui Thomas Jefferson, „Actul pentru Libertate Religioasă”, elaborat în 1779. Acesta afirmă:

Aşadar, s-a decretat de Adunarea Generală, ca nici un om să nu fie obligat să frecventeze sau să susţină vreo închinare, aşezământ sau lucrare religioasă, nici nu va fi forţat, constrâns, molestat şi asuprit, în trup sau bunuri, nici nu va suferi în alt fel datorită opiniilor sau credinţei sale religioase, pe motivul menţinerii opiniilor lor în materie de religie, iar aceasta în nici un caz nu le va diminua, spori sau afecta capacităţile lor civice.”12

Acesta a fost dintotdeauna adevăratul sentiment baptist cu privire la relaţia lor cu statul. Nu au vrut recunoaştere, nici finanţare, nici privilegii. Au dorit, asemenea Israeliţilor din vechime, doar să fie lăsaţi să treacă prin ţinutul Edomului. Au spus şi ei: „Vom merge pe drumul cel mare; şi, dacă vom bea din apa ta, eu şi turmele mele, îţi voi plăti preţul; nu-ţi cer altceva decât să trec cu picioarele!” (Numeri 20:19). Baptiştii au înţeles că sunt străini şi pelerini pe pământ, că Domnul le-a spus „Daţi Cezarului ce este al Cezarului”, nu „Luaţi Cezarului”.

Istoria ne învaţă ce s-a întâmplat cu cei care au acceptat ajutorul statului în trecut şi cu cei ce l-au refuzat. Cei ale căror ambiţii au fost legate de această lume şi de ce este pământesc au fost întotdeauna gata să accepte ajutorul statului, dar Adunările adevărate ale lui Cristos l-au refuzat mereu. Şi astăzi se face o diferenţă între cei ce se prostituează cu statul şi cei ce sunt Mireasă curată a lui Cristos! Dacă o biserică urmăreşte recunoaşterea/protecţia/finanţarea statului, aceasta înseamnă trădare faţă de Cristos, adulter spiritual şi apostazie!

1 Leonard Verduin, Reformatorii şi copiii lor vitregi, p. 29

2 Verduin, op. cit., p. 30

3 Verduin, op. cit., p. 28

4 Mărturisirea de la Schleitheim, articolul VI

5 Verduin, op. cit., p. 28

6 STATUTUL de organizare şi funcţionare a Cultului Creştin Baptist – Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România, cap. 2, sec. 1, art. 8 al. 1

7 art. 32, al. 1 din secţiunea citată

8 Propoziţia VIII din 13 propoziţii afirmate de baptiştii istorici, după Edward Hiscox, www.abaptistvoice.com/Romana/articole/Propozitii.pdf

9 Robert Robinson, The History of Baptism, Boston, 1817, p. 422

10 (vezi în special articolele IV, VI, VII).

11 William Rives, History of the Life and Times of James Madison, vol. 1, p. 628-633, Little, Brown and Co., Boston, 1859

12 John Christian, A History of the Baptists, vol. 1, p. 383-384