Persecuţia

Persecuţia

de Raul Enyedi

Al optulea semn de apostazie a unei biserici false: prezenţa unui spirit de intoleranţă, răzbunare şi persecuţie.

Scriptura ne învaţă care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de cei căzuţi sau de oponenţi:

  • faţă de cei căzuţi: separare, delimitare fermă, dar fără răzbunare şi în vederea restaurării: Matei 18:17; 2 Tesaloniceni 3:6, 14, 15; Galateni 6:1

  • faţă de cei ce învaţă altceva decât noi: depărtare de ei (Romani 16:17); evitarea lor (Filipeni 3:2); neîncurajarea vreunei legături cu ei (2 Ioan 1:10, 11)

  • faţă de cei ce ne vor răul: să le răspundem cu bine, să ne rugăm pentru ei, să nu căutăm răzbunare (Matei 5:38-46; Romani 12:17-21)

Urmaşii lui Cristos sunt comparaţi cu nişte miei în mijlocul lupilor (Luca 10:3). Sunt paşnici, neagresivi (Matei 5:9; Romani 12:18; Filipeni 4:5). Vor avea parte de persecuţie pentru ceea ce cred (Matei 5:11-12, Marcu 10:30; Ioan 15:20) dar nu vor persecuta pe nimeni (Matei 5:38-48).

Atitudinea lumii, însă, este diferită. Natura păcătoasă, egoismul înnăscut cere răzbunare când i se aduce un neajuns, nu îi tolerează pe cei ce nu sunt de aceeaşi credinţă, şi este gata de a persecuta pe oricine i se împotriveşte.

1. Persecuţia. Aceasta este de două feluri:

  • fizică: atunci când trupul cuiva, familia sau bunurile sale sunt agresate. Exemple: uciderea lui Ştefan şi a lui Iacov; încarcerarea lui Petru; torturile şi arderile pe rug ale anabaptiştilor de Inchiziţia catolică

  • psihică: atunci când se exercită presiuni psihologice care au ca rezultat frica. Multe secte încearcă să îşi păstreze membrii inoculându-le frica de a ieşi din mijlocul lor. Aceasta se face pozitiv, prin învăţarea unui sistem de doctrine care să facă individul să creadă că este în siguranţă şi fericit doar în sânul acelei grupări; şi negativ, prin ameninţări, atunci când cineva încearcă să iasă din grupare. Cea mai comună şi mai gravă este ameninţarea cu pierderea mântuirii. Aceasta îşi are originea în catolicism, care a făcut celebră expresia lui Ciprian, „nu există mântuire în afara bisericii”. Oricine afirmă că în afara bisericii/denominaţiei lor nu este mântuire este o sectă, pentru că foloseşte opresiunea psihică pentru controlul aderenţilor lor. O astfel de grupare nu poate fi Adunare a lui Cristos, pentru că într-o Adunare a lui Cristos, oamenii nu rămân din frică, ci din dragoste pentru Mântuitorul şi din dorinţa voluntară de a-L sluji (Ioan 14:23-24; 1 Ioan 5:3 comp cu 1 Ioan 4:17-18). Orice biserică ce dezvoltă un climat de frică nu este o Adunare scripturală.

2. folosirea „armelor” fireşti.

Biblia vorbeşte de „arme” şi de o „armură” pe care creştinul le are la dispoziţie pentru a sta împotriva celor ce i se împotrivesc (2 Corinteni 6:7; 10:4, Efeseni 6:13-18, etc.). În Efeseni 6:17 se vorbeşte chiar de o sabie, dar nu una literală, ci spirituală, adică Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste arme nu sunt carnale, sau fireşti.

Mijloacele prin care cei fireşti îşi tratează oponenţii sunt:

  • Persecuţia fizică: agresare fizică care poate merge până la tortură şi ucidere; atingerea familiei sau bunurilor persoanei în cauză

  • persecuţia psihologică, realizată prin ameninţări, încercări de intimidare, calomnie (defăimare) cu scop denigrator, lansarea de bârfe/zvonuri pentru asasinarea caracterului, instigarea celorlalţi (uneori chiar a familiei) împotriva persoanei în cauză

Duhul de persecuţie este străin de Duhul lui Cristos. Cine persecută o face pentru că nu Îl cunoaşte pe Cristos (Ioan 15:18-21 şi 16:2-3). „Se vor purta astfel cu voi pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.” Aceasta înseamnă că acolo unde este prezent duhul de persecuţie, nu este prezent Duhul lui Cristos.

Dacă o persoană este intolerantă, răzbunătoare şi gata să persecute, acea persoană nu este din Dumnezeu, este nemântuită, indiferent de cât de religioasă este (Galateni 4:29; mărturia apostolului Pavel: Fapte 22:4; 26:11). Dacă o biserică/organizaţie religioasă este intolerantă, răzbunătoare şi gata să persecute, acea organizaţie nu este Adunare a lui Cristos (Apocalipsa 17:6)

Unul din criteriile după care putem găsi o Adunare a lui Cristos în istorie este să verificăm dacă acea Adunare a fost persecutoare sau persecutată. Dacă a persecutat, atunci nu este Adunare a lui Cristos, indiferent de doctrina sa.

Adunările adevărate ale lui Cristos au supravieţuit 2 000 de ani fără să persecute pe nimeni, fără să verse un strop de sânge în numele credinţei lor. Cu toate acestea, au fost mereu persecutate, lăsând în urmă o adevărată urmă a sângelui după care pot fi identificate.

Pe de altă parte, însă, bisericile care au dat mâna cu statul au avut întotdeauna acest spirit persecutor. Cele mai multe victime în numele „credinţei” au fost făcute de Biserica Romano-Catolică. Tribunalul Inchiziţiei, cu miile sale de victime, este un exemplu grăitor. Cruciadele este un alt exemplu.

Bisericile protestante se fac şi ele vinovate de persecuţie, chiar de ucidere a multor oameni nevinovaţi, doar pentru că refuzau să se supună lor. Zwingli şi reformatorii din Zurich au stat în spatele execuţiei prin înecare a liderului anabaptist Felix Manz. Calvin şi-a folosit toate resursele pentru prinderea unitarianului Michael Servetus şi nu s-a oprit până acesta a fost executat prin ardere pe rug. Luther, deşi mai îngăduitor în prima parte a lucrării sale cu Anabaptiştii, a luat şi el ulterior poziţie dură împotriva lor. Bisericile întemeiate de aceşti oameni şi de succesorii lor au fost, la nivel de instituţie, persecutoare.

Deşi numărul victimelor nu este nici pe departe atât de mare ca în cazul catolicilor, spiritul de persecuţie se regăseşte şi în Bisericile Ortodoxe. Chiar şi în timpurile noastre există mărturii ale unor preoţi ortodocşi ce instigau populaţia la violenţă fizică împotriva „pocăiţilor”.

În concluzie, duhul de persecuţie este dovada clară că cineva, individ sau instituţie, nu aparţine lui Cristos. Un semn clar că o Adunare ce era adevărată şi-a pierdut acel statut şi a devenit apostată este persecutarea celor ce nu sunt de acord cu ea, folosind „arme” carnale şi controlarea propriilor membri prin inocularea fricii.