Apariția conceptului de biserică universală invizibilă

Conceptul de biserică

universală invizibilă

Conceptul acesta a luat fiinţă pentru prima dată, în scrierile catolicului Augustin. A fost promovat şi mediatizat după 1.000 de ani, în creştinismul protestant odată cu excomunicarea de către papă, a lui Luther, Zwingli şi Calvin ce au protestat împotriva abuzurilor bisericii universale vizibile. Ei au spus papei: ,,chiar dacă ne excluzi din biserica universală vizibilă, nu ne poţi da afară din cea invizibilă a mântuiţilor, pentru că pe aceea doar Domnul o ştie că El i-a ales şi scris în Cartea vieţii ”.

Aceleaş argumente ale lui Augustin au fost reluate în polemicile protestanto-catolice, chiar dacă existau diferenţe şi între reformatori. Reformatorii au negat ideea de biserică vizibilă infailibilă şi ierarhică, ce mântuieşte prin sacramente.

a. Luther, reluând argumentul neglijat al lui Augustin, că biserica este communio sanctorum (comuniunea sfinţilor), credea că biserica este comuniunea spirituală a credincioşilor, iar unitatea bisericii este una dublă, una vizibilă, alta invizibilă. Nu erau două biserici, spunea el, ci una singură. Biserica invizibilă devenea vizibilă prin predicarea cuvântului şi administrarea sacramentelor. Pentru Luther, cine nu era în unitate doctrinară şi sacramentală cu el, nu făcea parte din biserică, deci nu era mântuit. De aceea, Luther l-a condamnat pe Zwingli ca eretic pentru că nu credea în „prezenţa reală” a lui Cristos în Euharistie.

b. Calvin era de acord cu Luther că biserica este communio sanctorum (comuniunea sfinţilor). Pentru el, însă, unitatea bisericii nu era una obiectivă (rânduieli, slujbe, doctrine), ci subiectivă (comuniunea credincioşilor). Această comuniune, însă, se realiza doar în Biserica vizibilă, nu în afara ei. În sensul cel mai larg, biserica era pentru Calvin totalitatea celor aleşi din toate timpurile, dar aceasta se manifestă practic în biserica vizibilă, care constă din „întreg corpul omenesc răspândit în întreaga lume, care mărturisesc că se închină unui singur Dumnezeu şi lui Cristos, care prin botez (al pruncilor) sunt iniţiaţi în credinţă; împărtăşindu-se din Cina Domnului mărturisind unitatea în doctrină şi iubire…(Calvin, Institutele, IV.I.7). El spune că în această biserică există un mare număr de ipocriţi, dar este totuşi biserica lui Cristos pentru că în ea se află biserica invizibilă.

Oricine se separă de această biserică vizibilă, o face din lipsă de iubire şi din aroganţă, deci nu are Duhul lui Cristos şi nu este mântuit (argumentul lui Augustin). Mântuirea nu există decât în biserica invizibilă, care se manifestă doar în biserica vizibilă.

În secolul XVIII, la aprox 1.700 ani după fondarea Adunării, s-a încercat o redefinire a termenului ekklesia. Schleiermacher privea biserica drept comunitatea Creştină, corpul credincioşilor animaţi de acelaşi duh. Un alt teolog german, Ritschl, încerca diferenţierea între Împărăţie (comunitatea celor mântuiţi) şi biserică (organizaţia externă întrunită pentru închinare). Funcţia principală a bisericii este aceea de a-i ajuta pe credincioşi să relaţioneze între ei. (Berkhof, 561)

Teologii dispensaţionalişti din sec. XIX şi XX (Scofield este unul din cei mai mari) definesc biserica drept mulţimea tuturor celor mântuiţi din ziua Cincizecimii până la răpire, uniţi prin botezul Duhului. Ei resping noţiunea propusă de Calvin şi de teologii legământului, care definesc biserica drept totalitatea celor mântuiţi din toate timpurile (Scofield Bible, notă Evr. 12:23).

Mişcarea ecumenică propune o biserică universală vizibilă, a cărei unitate este dată de o credinţă unică şi o părtăşie euharistică unică, exprimată în închinare şi în experienţa comună a vieţii în Cristos. Fiindcă noţiunea de biserică universală invizibilă nu a reuşit să producă unitate, se caută reîntoarcerea la o biserică universală vizibilă, într-o epocă post-denominaţională (vezi: http://www.oikoumene.org/en/who-are-we.html ).

Concluzie:

Toate aceste teorii de biserică universală vizibilă sau invizibilă, sunt greşite din start deoarece neagă însăşi definiţia termenului grecesc ekklesia. Ekklesia în greacă era: „O adunare a unui grup de oameni chemaţi de la casele lor într-un loc public; întrunire a unui grup de oameni pentru un anumit scop.” Totdeauna ekklesia era una locală, vizibilă şi ai cărei membrii se strângeau împreună pentru predicare, închinare şi laudă la adresa Mântuitorului lor.

Ba mai mult, nu numai că distrug înţelesul primar al cuvântului, dar au înlocuit intenţionat termenul grec ekklesia cu basilike – clădire administrativă a împărăţiei, termen ce nu apare niciodată în Noul Testament. Am văzut că după Conciliul de la Niceea, Augustin a dat alte două nuanţe cuvântului ekklesia, în controversele cu donatiştii, nuanţe care erau o urmare logică a dogmei greşite ce se dezvoltase până atunci. El spunea că:

a) totalitatea bisericilor vizibile de pe pământ ce mărturisesc succesiunea apostolică ce sunt conduse de cler şi au o singură regulă universală de credinţă, ( fides catholica) formează ekklesia lui Cristos.

b) totalitatea celor născuţi din nou şi mântuiţi, membrii mărturisitori şi împlinitori ai credinţei universale (catolice) din biserica vizibilă, formează biserică universală invizibilă.

Calvin a definit acest concept ca fiind compus din toţi cei mântuiţi de la primul om mântuit (Adam sau Abel), până la ultimul mântuit de la finalul omenirii.

Teologii dispensaţionalişti au venit şi a redefinit definiţia lui Calvin mutând hotarele bisericii nu de la Abel, ci de la Cincizecime până la Răpire, incluzânt toţi mântuiţii cuprinşi în această perioadă.

Tu cu care dintre aceste concepte te identifici? Probabil cu cel dispensaţionalist, promovat de Scofield în Biblia sa cu explicaţii şi cu cel al bisericii ecumenice. Sunt acestea concepte scripturale? Vin ele din Scriptură sau din evoluţia dogmei catolice promovate de Augustin, Calvin sau de teologii dispensaţionalişti?

Eu unul vreau să rămân la ce spunea un vechi baptist englez, Joseph Hooke: „Religia care nu este la fel de veche precum Cristos şi Apostolii Săi, este prea nouă pentru mine.”.

Îndemnul meu de final este să medităm la toate aceste lucruri şi să avem atitudinea lui Isaac:

,,Toate fântânile pe care le săpaseră robii tatălui său, pe vremea tatălui său, Avraam, filistenii le-au astupat şi le-au umplut cu ţărână. Isaac a săpat din nou fântânile de apă pe care le săpaseră robii tatălui său, Avraam, şi pe care le astupaseră filistenii după moartea lui Avraam; şi le-a pus iarăşi aceleaşi nume pe care le pusese tatăl său. ” Geneza 26. 15,18.

Să nu mutăm hotarul cel vechi aşezat de părinţii noştrii şi să fim găsiţi umblând pe căi străine:

Aşa vorbeşte Domnul: „Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!” Dar ei răspund: „Nu vrem să umblăm pe ele!” (Ieremia 6.16).