Coloseni 1

 

Coloseni 1

 

 

v.1: παυλος αποστολος ιησου χριστου δια θεληματος θεου και τιμοθεος ο αδελφος

Pavel, apostol al lui Hristos Isus prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Timotei,

 

Pavel – Παῦλος (Paulos – mic, umil) . Expeditorul acestei scrisori este apostolul Pavel şi copilul său în credinţă Timotei. În această scrisoare de 3 ori Pavel afirmă că el este autorul (cap.1.1,23; 4.18). Vedem că Pavel nu îşi acordă titluri pompoase alături de numele său aşa cum o fac multe din feţele religioase de astăzi: ,,înalt prea fericitul, sfinţia sa …..”, sau ,,reverend, profesor doctor în teologie …….”. În cele mai multe epistole se intitulează simplu ,,sclav al lui Isus Cristos”.

Epistola este scrisă în jurul anului 60 e.n., în timp ce era închis pentru prima dată în Roma (F.A.28.16-31).

În acelaș timp se pare că sunt scrise alte 3 scrisori de către Pavel: Efeseni, Filimon și Filipeni.

În timpul acestei detenții, Pavel este vizitat de Epafras (Col.1.7-8), care-i aduce vești despre Adunarea din Colose. La Colose, Pavel tocmai vroia să îl trimită pe Onisim, sclavul fugar al lui Filimon (Filimon 12). În împrejurarea aceasta Pavel, scrie și efesenilor și scrisorile este posibil să fi plecat către destinatari prin Tihic și Onisim care apar în Col. 4.7-9. și Ef. 6.21.

,, Tot ce este cu privire la mine vă va spune Tihic, fratele preaiubit şi slujitorul credincios, tovarăşul meu de slujbă în Domnul. L-am trimis împreună cu Onisim, fratele credincios şi preaiubit, care este dintre ai voştri. Ei vă vor spune tot ce se petrece pe aici.” – Col. 4.7-9.

Scrisoarea aceasta ,,Către Coloseni” se pare că a fost una circulară către toate adunările locale și vizibile din zonă:

,,După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica laodicenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodiceea.” – Col.4.16.

apostol al lui Hristos Isus. Apostol = mesager. De ce toate epistolele lui încep cu ,,Pavel, apostol al lui Isus Cristos”? Pentru că unii îi contestau apostolia deoarece, el nu îndeplinea criteriile apostoliei din F.A.1.21-22. Pavel a fost făcut mesager direct de Domnul Isus. Despre acest lucru Domnul înştinţează pe Anania când îl trimite să vindece ochii lui Pavel:

,,Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel; şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu. ” (F.A. 9.15-16).

prin voia lui Dumnezeu. Aici Pavel arată voia suverană a lui Dumnezeu, hotărârea Sa luată în planul etern, de a-l chema pe nume (alegere vocațională pentru o anumită slujbă). Suveran înseamnă că Dumnezeu când a hotărât lucrul acesta nu a fost influențat din exterior, hotărârea a fost luată după buna Sa plăcere. Voia aceasta era cea a lui Dumnezeu, nu era nici a celor 12 apostoli, nici a adunărilor persecutate de Pavel, nici a sa însăși. Pavel nu a știut despre această voie, până ce a fost mântuit și chemat de Domnul Isus Cristos. Pavel până în momentul chemării prin voia Sa suverană, era un vrășmași persecutor al fraților lui Isus. El a fost căutat de Dumnezeu și pus în slujbă și nu invers.

şi fratele Timotei. Timotei Τιμόθεος (Timotheos – onorându-L pe Dumnezeu). Timotei era din Listra (F.A.16.1), acolo unde Pavel în prima călătorie misionară a fost lovit cu pietre şi scos ca mort afară din cetate (F.A. 14.19). În a doua călătorie misionară, Pavel găseşte aici pe Timotei şi îl ia cu el în misiune instruindu-l. Lucru din păcate, care azi nu se mai face. Pentru mulţi ucenicia în misionariat este absentă deoarece mulţi ,,dintre veterani” îşi văd ,,slujba căldicică” în pericol. Cea mai mare binecuvântare în slujba de evanghelist de stardă, este să ai pe cineva cu experienţă de la care să înveţi. Pavel apostolul este un model demn de urmat în sensul acesta deoarece, a cescut mulţi evanghelişti de elită pe lângă el: Ioan Marcu văr cu Barnaba (F.A.15.38; Col. 4.10), Timotei (Rom.16.21), Tit (2Cor.8.23), Urban (Rom.16.9), Tihic (Col. 4.7) Aristarh (Col. 4.10), Epafrodit (Filipeni 2.25; Filimon 1.23), etc.

 

v.2: τοις εν {VA 1: κολασσαις } {VA 2: κολοσσαις } αγιοις και πιστοις αδελφοις εν χριστω χαρις υμιν και ειρηνη απο θεου πατρος ημων και κυριου ιησου χριστου

către sfinţii şi fraţii credincioşi în Hristos care sunt în Colose: Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Hristos.

către sfinţii şi fraţii credincioşi în Hristos care sunt în Colose. Destinatarii scrisorii lui Pavel sunt fraţii spirituali consacraţi pentru Cristos din Colose. Printre ei se numărau Epafra (cap.4.12), Arhip (Filimon v.2), Onisim (cap.4.9) şi stăpânul său Filimon în a cărui casă se strângea Adunarea din Colose (Filimon 1-2).

Har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl nostru. Acesta este salutul standard al lui Pavel întâlnit în toate epistolele lui. O singură dată când modifică salutul introducând expresia ,,îndurare” o face în 1Timotei 1.2. Versetul arată sursa harului și păcii ca venind nu de la oameni ci de la Dumnezeu Tatăl și Isus Cristos.

şi de la Domnul Isus Hristos. Sursa harului și păcii fiind nu numai Tatăl ci și Domnul Isus Cristos. Această parte a versetului arată atât dumnezeirea Tatălui cât și pe cea a Fiului, făcând distincție clară între cele 2 Persoane din Dumnezeul Triunic. Dumnezeirea Fiului este abordată în această epistolă începând cu v.15.

 

v.3: ευχαριστουμεν τω θεω και πατρι του κυριου ημων ιησου χριστου παντοτε περι υμων προσευχομενοι

Mulţumim lui Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, rugându-ne întotdeauna pentru voi,

Mulţumim lui Dumnezeu. Pavel mulţumea împreună cu echipa sa de evanghelişti Dumnezeului Triunic pentru lucrarea ce o desfăşura în zona Colose. Din echipa sa în momentul scrierii făceau parte: Timotei (Col. 1.1), Tihic (Col.4.7), Aristarh, Marcu, Iust, Epafra, Luca , Dima, Arhip (Col. 4.7-17; Filimon 1,2,23,24.). Motivul pentru care mulţumeau este găsit în v. 4: credinţa în Cristos şi dragostea lor pentru toţi sfinţii.

şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. Această expresie scoate în evidenţă Dumnezeirea Fiului. De ce era necesară această scoatere în evidenţă? Deoarece erau mulţi care contestau că Domnul Isus Cristos este Dumnezeu.

– rugându-ne întotdeauna pentru voi. Grupul evanghelistic în frunte cu apostolul Pavel purta în rugăciune toate adunările sau punctele de misiune fondate de ei. Aici vedem perseverenţa lor în rugăciune şi dragostea nespus de mare pentru fraţi.

 

v.4: ακουσαντες την πιστιν υμων εν χριστω ιησου και την αγαπην την εις παντας τους αγιους

după ce am auzit despre credinţa voastră în Hristos Isus şi despre dragostea pe care o aveţi pentru toţi sfinţii,

– după ce am auzit despre credinţa voastră în Hristos Isus. Despre credinţa fraţilor coloseni, Pavel cel mai probabil a aflat de la Eparfa, care era dintre ai lor (Col.4.12). Credinţa aceasta a lor era una autentică ce a fost probată înaintea tuturor oamenilor prin faptul că avea ca rezultat, dragostea pe care o aveau pentru toţi sfinţii. Domnul Isus Însuşi le spusese:

,,Prin aceasta vor cunoaşte toţi că Îmi sunteţi ucenici, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii“ (Ioan 13.35).

 

v.5: δια την ελπιδα την αποκειμενην υμιν εν τοις ουρανοις ην προηκουσατε εν τω λογω της αληθειας του ευαγγελιου

datorită speranţei care vă este păstrată în ceruri; despre care aţi auzit mai înainte în cuvântul adevărului Evangheliei

– datorită speranţei care vă este păstrată în ceruri. Dragostea şi credinţa lor izvoara din Persoana Domnului Isus Cristos, care era speranţa lor pe care cerurile trebuiau să-L primească până la timpuri de restabilire a tuturor lucrurilor (F.A. 3.21).

despre care aţi auzit mai înainte în cuvântul adevărului Evangheliei. Versetul arată că nu poate exista credinţă adevărată, dragoste pentru fraţi şi nădejde neclintită în Cristos, fără să auzi vestea bună cu privire la moartea, îngroparea şi învierea Sa: ,,Astfel credinţa este din auzire, iar auzirea, prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Romani 10.17).

 

v.6: του παροντος εις υμας καθως και εν παντι τω κοσμω και εστιν καρποφορουμενον καθως και εν υμιν αφ ης ημερας ηκουσατε και επεγνωτε την χαριν του θεου εν αληθεια

care a ajuns la voi, ca şi în toată lumea, şi aduce rod şi creşte, ca şi între voi, din ziua în care aţi auzit şi aţi cunoscut harul lui Dumnezeu în adevăr:

care a ajuns la voi, ca şi în toată lumea. Motivul pentru care evanghelia a ajuns la coloseni şi în tot imperiul Roman din zilele acelea, s-a datorat faptului că Adunarea zidită de Cristos, a pus în practică Marea Trimitere. Expresia ,,toată lumea” din text, nu se referea la toţi locuitorii pământului locuit, ci scoate în relief faptul că ea, era vestită la toate categoriile de oameni ce îi întâlneau în calea lor evangheliştii trimişi să împace lumea cu Dumnezeu:

,, Suntem deci ambasadori pentru Hristos; ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, rugăm, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2Cor.5.20).

şi aduce rod şi creşte, ca şi între voi, din ziua în care aţi auzit. Evanghelia aducea rod între ei deoarece ,,Cuvântul este viu şi lucrător”(Ev.4.12) şi ,,el nu se întoarce la Dumnezeu fără rod”(Is.55.11). Aici Pavel distruge teoria evanghelicilor care promovează ideea de ,,creştin lumesc”. Acestui creştin i se atribuie doar credinţa fără a fi urmată de roade vizibile.

şi aţi cunoscut harul lui Dumnezeu în adevăr. Cunoştiinţa deplină a harului duce la o viaţă sfântă urmată de credinţă şi dragoste neprefăcută pentru toţi fraţii.

 

v.7: καθως και εμαθετε απο επαφρα του αγαπητου συνδουλου ημων ος εστιν πιστος υπερ υμων διακονος του χριστου

după cum aţi învăţat de la Epafra, preaiubitul împreună-rob cu noi, care este un slujitor credincios al lui Hristos pentru voi,

după cum aţi învăţat de la Epafra. Se pare că în context, Adunarea din Colose, luase fiinţă datorită predicării lui Epafra. Ἐπαφρᾶ (Epaphra) = acoperit de spumă sau posibil o formă prescurtată de la Epafrodit. Colosenii cunoscuseră harul lui Dumnezeu prin el şi credinţa lor creştea şi aducea rod.

preaiubitul împreună-rob cu noi. Epafra era evanghelist din grupul lui Pavel. Expresia ,,preaiubitul” face referire totdeauna la cineva care era născut din nou şi pus deoparte de Dumnezeu. Expresia ,,împreună-rob cu noi”, arata faptul ca Epafra era un servitor smerit şi la fel ca Pavel, nu se credea superior al fraţilor din Colose. Ei se vedeau sclavi ai Domnului Isus şi ai fraţilor lor după modelul: ,,…..ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” (Matei 20. 26-28).

care este un slujitor credincios al lui Hristos pentru voi. Versetul arată că Epafra îşi merita locul în slujire. El era un credincios fidel Domnului în lucrarea ce o avea de făcut pentru adunarea locală din Colose. O astfel de apreciere făcută de Pavel, cântărea greu în contextul disputelor doctrinare pe tema iudaismului care ameninţau Adunarea lor.

 

v.8: ο και δηλωσας ημιν την υμων αγαπην εν πνευματι

care ne-a şi arătat dragostea voastră în Duhul.

Versetul arată faptul că prin Epafra, Pavel şi grupul său de evanghelişti auziseră de credinţa şi de dragostea lor pentru toţi sfinţii (v.4). Această dragoste agapen, era funia care îi lega acum şi pe aceşti misionari prin Epafras, de adunarea din Colose pe care o purtau în rugăciunile lor (v. 3 şi 9). Versetul scoate în evidenţă faptul că apostolul Pavel până în acel moment nu vizitase adunarea sfinţilor din Colose. În acest verset este singurul loc în care se face referire la Persoana Duhului Sfânt în cartea Coloseni.

 

v.9: δια τουτο και ημεις αφ ης ημερας ηκουσαμεν ου παυομεθα υπερ υμων προσευχομενοι και αιτουμενοι ινα πληρωθητε την επιγνωσιν του θεληματος αυτου εν παση σοφια και συνεσει πνευματικη

De aceea şi noi, din ziua în care am auzit, nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem ca să fiţi umpluţi de cunoştinţa voii Lui, în orice înţelepciune şi pricepere spirituală,

De aceea şi noi, din ziua în care am auzit, nu încetăm să ne rugăm pentru voi. Duhul Sfânt este Cel care leagă în dragoste pe toţi copiii lui Dumnezeu. Te face să simţi cu cei pe care îi cunoşti sau despre cei care doar auzi. Acest lucru accentuează încă o dată faptul că adunările erau locale şi vizibile, nu universale invizibile. Nu te puteai ruga sau simţi cu fraţi despre care nu ştii că există şi nici nu le cunoşti problemele sau încercările prin care trec.

şi să cerem ca să fiţi umpluţi de cunoştinţa voii Lui, în orice înţelepciune şi pricepere spirituală. Voia lui Dumnezeu trebuie să fie ţinta fiecărui creştin în particular şi fiecărei adunări în parte. Numai atunci când eşti găsit umblând în voia Sa, eşti plăcut înaintea Lui. Dacă nu umblii în conformitate cu voia Sa rânduită în planul etrn, nu eşti pe calea cea bună şi plăcută Lui. Cunoştinţa voii Lui nu este ceva cu care te naşti, ci este ceva care se dă de sus şi se învaţă prin trăirea umblării la pas cu Dumnezeu, în viaţa de zi cu zi. Umplerea cu această cunoştinţă este de dorit ca să nu mai facem atâtea greşeli. Sunt momente în care ne împiedicăm des, cădem, suntem la răspântii de drum şi nu ştim încotro să apucăm. Ne împiedicăm deoarece ,,mergem cu spatele înspre viitor şi cu faţa spre trecut”. Pentru asta ne trebuie multă rugăciune şi călăuzire de sus!

 

v.10: περιπατησαι υμας αξιως του κυριου εις πασαν αρεσκειαν εν παντι εργω αγαθω καρποφορουντες και αυξανομενοι εις την επιγνωσιν του θεου

ca voi să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, în toate plăcuţi Lui, aducând rod în orice lucrare bună şi crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu:

ca voi să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, în toate plăcuţi Lui. Acesta este motivul pentru care Pavel şi ceilalţi robi ai Domnului se rugau pentru Adunarea din Colose. Cu cât cunoşti voia Domnului cu atât trăieşti mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.

aducând rod în orice lucrare bună şi crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu. O creştere spirituală trebuie totdeauna să de-a şi roade pe măsură. Dacă nu există roade deloc, înseamnă că ceea ce ni se pare nouă că este creştere spirituală, este doar religiozitate și legalism. Mulţi astăzi confundă cunoaşterea mentală a doctrinelor creştine, cu experimentarea personală a naşterii din nou. O creştere spirituală normală este atunci când cunoştinţa merge mână în mână cu trăirea practică.

 

v.11: εν παση δυναμει δυναμουμενοι κατα το κρατος της δοξης αυτου εις πασαν υπομονην και μακροθυμιαν μετα χαρας

întăriţi cu toată puterea, potrivit tăriei gloriei Sale, pentru orice răbdare şi îndelungă-răbdare, cu bucurie;

întăriţi cu toată puterea, potrivit tăriei gloriei Sale. Orice copil al lui Dumnezeu dacă nu este întărit cu putere de sus, nu poate face nimic pe cont propriu prin propriile forţe. Trebuie ca zilnic să fim întăriţi pentru a face faţă tuturor lucrurilor pe care le întâmpinăm. Această tărie este turnată în nişte vase foarte fragile de lut, cu măsură, în infinita înţelepciune a Lui Dumnezeu. El nu toarnă nici prea mult ca să ne distrugă, nici puţin ca nu cumva să Îi rămână Numele de ruşine în faţa celor ce nu Îl cunosc.

pentru orice răbdare şi îndelungă-răbdare, cu bucurie. Acesta este scopul întăririi cu puterea tăriei Sale. Să putem trece de la răbdare la îndelungă răbdare. Nu oricum ci cu bucurie. Aici se face diferenţa între cel ce este creştin mărturisitor doar la nivel declarativ şi creştinul care are Duhul lui Dumnezeu. Creştinul doar cu numele nu se poate bucura în necaz ci el îl vede ca pe un blestem şi o pedeapsă. Credinciosul în schimb se bucură deoarece ştie că ,,necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.” (Rom. 3-4).

 

v.12: ευχαριστουντες τω πατρι τω ικανωσαντι ημας εις την μεριδα του κληρου των αγιων εν τω φωτι

mulţumind Tatălui, care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină,

cu bucurie mulţumind Tatălui. Doar cel ce cunoaşte pe Dumnezeu şi a ajuns la convingerea că: ,,toate lucrurile lucrează împreună spre bine”, se poate bucura şi mulţumi cu toată inima lui Dumnezeu. Îi mulţumeşte bucuros pentru că toate lucrează spre binele veşnic şi nu cel vremelnic.

care ne-a învrednicit. Acest gând arată că Dumnezeu Tatăl ne-a pus în această stare de cinste. Învrednicirea a avut loc când în planul etern ne-a ales şi rânduit ca moştenitori ai Săi înfiindu-ne: ,,În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale” (Ef.1.11). Această hotărrâre a fost spre lauda gloriei Sale.

Nu noi am meritat să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină. Când am fost învredniciţi am fost luaţi din marea masă de lut privită ca şi căzută. Dacă nu ar fi fost privită frământătura ca și căzută, nu ar fi putut Dumnezeu arăta, milă și îndurare suverană necondiționată (contrar a ceea ce meritam). Dacă frământătura era necăzută harul nu și-ar găsi sensul.

 

v.13: ος ερρυσατο ημας εκ της εξουσιας του σκοτους και μετεστησεν εις την βασιλειαν του υιου της αγαπης αυτου

care ne-a eliberat din stăpânirea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Sale,

care ne-a eliberat din stăpânirea întunericului. Versetul scoate în evidenţă doctrina biblică a incapacităţii omului de a se salva singur. El arată că Dumnezeu este iniţiatorul eliberării noastre spirituale. Noi în trecut eram morţi în greşelile şi în păcatele noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi (Ef.2.1-3). Din această cursă a diavolului, numai Dumnezeu ne poate smulge ca să nu îi mai facem voia celui rău. Noi înşine nu ne puteam elibera.

şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Sale. Acest verset, face referire la învăţătura despre Împărăţia actuală a lui Dumnezeu de pe pământ peste care este Rege Domnul Isus. Împărăţia aceasta nu trebuie confundată cu împărăţia naţională a poporului Israel şi nici cu împărăţia milenară ce va urma după Necazul cel Mare (vezi Ap. 20).

După cum naşterea din nou ne-a făcut copiii ai familiei Sale, strămutarea aceasta ne face membrii în Împărăţia Sa. Împărăţia aceasta este formată din toţi copiii lui Dumnezeu care sunt aici pe pământ la un anumit moment dat. Această strămutare din întuneric la lumină, are loc după momentul naşterii noastre din nou. Dacă nu ne strămuta El, noi nu am fi avut niciodată parte ,,de moştenirea sfinţilor în lumină”.

 

v.14: εν ω εχομεν την απολυτρωσιν δια του αιματος αυτου την αφεσιν των αμαρτιων

 în care avem răscumpărarea, iertarea păcatelor.

în care avem răscumpărarea. Doar în Domnul Isus avem răscumpărarea. Ea este actul prin care Cristos plăteşte datoria păcătosului înaintea lui Dumnezeu, eliberându-l de sub pedeapsa adusă de păcatele comise.

iertarea păcatelor. Iertarea vine în urma răscumpărării şi este realizată de Cristos Domnul la Golgota şi se referă la împăcarea omului cu Dumnezeu în sensul împăcării dreptăţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu ofensate de păcat. Această iertare a fost obţinută pentru noi cu preţ de sânge, deoarece fără vărsare de sânge nu era cu putinţă iertare de păcate (Evrei 9.22).

 

v.15: ος εστιν εικων του θεου του αορατου πρωτοτοκος πασης κτισεως

El este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, Cel întâi-născut din întreaga creaţie;

El este chipul. Chipul = εἰκὼν (eikōn). Expresia apare 6 ori în N.T.:

În Mat. 22.20; Mc. 12.16: „Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?” „Ale cezarului”

1Cor.11.7: ,,Bărbatul nu este dator să-şi acopere capul, pentru că el este chipul şi slava lui Dumnezeu”

2 Cor.4.4: ,a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.”

Ap. 13.15: ,,I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei.”

Expresia ,,chip” scoate în evidenţă ideea de reprezentare fizică ce include stăpânire (moştenire), autoritate, regalitate.

În sensul acesta primul Adam şi Ultimul Adam (care este Cristos), este chipul lui Dumnezeu.

Aceeaş idee de stăpânire, autoritate şi regalitate, o sugerează chiar şi chipul cezarului roman inscripţionat pe dinar şi imaginea fiarei din Apocalipsă.

Isus este un ,,Chip funcţional al lui Dumnezeu” de Rege, în sens de Stăpânitor ce are toată autoritatea în cer şi pe pământ aşa cum vedem în versetele ce urmează. El fiind investit ca şi Cap de Legământ peste noua creaţie, fiind ,,Chipul” perfect care să stăpânească în locul primului Adam, care a eşuat.

Expresia chip nu cred că face referire la dumnezeirea Sa, ca imagine vizibilă a unui Dumnezeu invizibil. Dacă ar face referire la aceasta nu s-ar potrivi cu contextul şi sensul dat în celelalte 5 versete unde apare cuvântul eikōn.

El este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut. Omul Isus este imaginea fizică şi reprezentativă a autorităţii, regalităţii şi suveranităţii lui Dumnezeu printre oameni. Expresia ,,chip al Dumnezeului nevăzut” are în vedere standardul creaţiei, modul de a trăi, de a asculta şi a acţiona în conformitate cu voia lui Dumnezeu. De aceea potrivit Scripturii, Dumnezeul Triunic nu poate fi reprezentat fizic, zugrăvit, gravat sau confecţionat ca şi obiect de cult folosit la închinare.

Domnul Isus a fost chipul perfect al lui Dumnezeu. Pentru aleşii regeneraţi, El este modelul lor de urmat şi totodată chipul după care a fost recreaţi fiind o zidire nouă:

,,Astfel încât noi, de acum, nu cunoaştem pe nimeni potrivit cărnii; şi chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos potrivit cărnii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem astfel. Încât, dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi.” (2Cor.5.16-17).

Isus din Nazaret a fost singurul care putea răspunde la întrebarea cum arată Dumnezeul nevăzut: ,,Şi cine Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Ioan 12.45).

Iar în alt loc I-a zis lui Filip:

 „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu, dar: „Arată-ne pe Tatăl”? (Ioan 14.9).

Cel întâi-născut din întreaga creaţie. Întâiul născut – πρωτότοκος (prōtotokos). Cuvântul acesta apare de 8 ori în N.T.:

Pentru că, pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi. (Romani 8.29). Fraţi care sunt în Adunarea celor întâi-născuţi, înscrişi în ceruri (Ev. 12.23).

,,El este Începutul, Cel Întâi-născut dintre cei morţi, ca El să aibă întâietate în toate (Col 1.18)

,,şi de la Isus Hristos, Martorul credincios, Întâiul-născut din morţi şi Mai-Marele împăraţilor pământului.” (Apoc.1.5).

,,Şi iarăşi, când Îl aduce pe Cel întâi-născut în lumea locuită, zice…„ (Ev.1.6).

Expresia aceasta arată întâietatea, autoritatea şi moştenirea care o are peste noua creaţie a copiilor lui Dumnezeu născuţi din moarte spirituală. Pentru toţi cei născuţi din nou, El este Fratele lor mai mare cu drepturi speciale faţă de ei. Spre exemplu cel de Răscumpărător (GO‘EL), ca rudă apropiată care răscumpăra din robie (sărăcie, păcat, prizonierat), dar tot GO’EL era si răzbunătorul sangelui.

 

v.16: οτι εν αυτω εκτισθη τα παντα τα εν τοις ουρανοις και τα επι της γης τα ορατα και τα αορατα ειτε θρονοι ειτε

pentru că toate au fost create prin El, cele care sunt în ceruri şi cele care sunt pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie stăpâniri, fie autorităţi: toate au fost create prin El şi pentru El.

De la acest verset până la versetul 20, Pavel descrie pe Domnul Isus ca şi chip al lui Dumnezeu în sens de Stăpânitor ce are toată autoritate şi întâietate în toate lucrurile din cer şi de pe pământ.

– pentru că toate au fost create prin El. Pavel începe cu întâietatea şi autoritatea în creaţie.

Pe lângă faptul că Domnul Isus este imaginea fizică şi reprezentativă a autorităţii, regalităţii şi suveranităţii lui Dumnezeu printre oameni, este în acelaş timp şi Creatorul după al cărui chip a fost creat întâiul Adam din ţărâna pământului.

cele care sunt în ceruri şi cele care sunt pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute. Domnul Isus a avut întâietate şi autoritate în ordinea cronologică în care a creat lucrurile. Întâi au fost create cele din ceruri care sunt nevăzute de ochiul din carne, apoi cele de pe pământ care ne sunt vizibile.

fie tronuri, fie domnii, fie stăpâniri, fie autorităţi: toate au fost create prin El şi pentru El. Aici apostolul, enumeră lucrurile din ceruri care sunt nevăzute de noi. Versetul include pe lângă îngerii slujitori sfinţi care se subînţeleg şi autorităţile, tronurile, domniile şi stăpânirile demonice căzute (Ef.6.12), care iniţial au fost create în starea de sfinţenie. În providenţa Sa, chiar şi acestea au fost create de El şi lucrează pentru El.

Providenţa fiind planul divin prin care este prevăzut și orientat cursul evenimentelor astfel încât Universul, ca întreg, și creaturile individuale să realizeze scopurile stabilite de Dumnezeu.

 

v.17: και αυτος εστιν προ παντων και τα παντα εν αυτω συνεστηκεν

Şi El este mai înainte de toate şi toate se menţin prin El.

Pe lângă autoritate şi întâietate, versetul arată şi două din atributele Domnului Isus care Îl identifică ca şi Dumnezeu: atributul eternităţii – El este mai înainte de toate şi atributul omnipotenţei – toate se menţin prin El. În greacă συνέστηκεν (synestēken) – se menţin împreună (făcând aluzie şi la tronuri, domnii, stăpâniri, autorităţi).

Aceste două atribute ale Sale au fost criticate de iudei, cu vehemenţă, în multe rânduri.

 

v.18: και αυτος εστιν η κεφαλη του σωματος της εκκλησιας ος εστιν αρχη πρωτοτοκος εκ των νεκρων ινα γενηται εν πασιν αυτος πρωτευων

 Şi El este Capul trupului, al Adunării; El este Începutul, Cel Întâi-născut dintre cei morţi, ca El să aibă întâietate în toate

Şi El este Capul trupului, al Adunării. Apostolul aici arată întâietatea cât şi autoritatea Domnului Isus ca şi Cap peste toate lucrurile Adunării. Aceasta înseamnă că Legile sau doctrinele stabilite de El nu sunt negociabile sau puse sub semnul întrebării de Adunarea Sa. Ce a învățat El și poruncit noi trebuie să le ducem la îndeplinire cu cea mai mare fidelitate. Pentru a fi Cap, trebuie ca Biblia să reprezinte autoritatea finală în tot ceea ce înseamnă credință și practică. În momentul în care noi intervenim și modificăm legile și învățăturile stabilite de El, nu mai putem avea pretenția că El ne este Cap peste Adunare.

Adunarea este comparată metaforic cu un corp uman 1 Cor.12. 27: Iar voi sunteţi trup al lui Hristos, şi mădulare ale Sale fiecare în parte.

  În relația Sa cu Adunarea, ea este numită Trupul lui Isus. Cristos este Capul peste întreg trupul la fel cum soţul este cap peste soţia sa:

,,pentru că soţul este cap al soţiei, după cum şi Hristos este Cap al Adunării. El este Mântuitor al trupului.” – Efes. 5:23.

El este Începutul, Cel Întâi-născut dintre cei morţi, ca El să aibă întâietate în toate. La fel ca în versetul 15, expresia aceasta arată întâietatea şi autoritatea care o are peste noua creaţie a copiilor lui Dumnezeu născuţi din moarte spirituală. El este Început deoarece este efectiv pârga lor: ,,Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi.” (1Cor. 15.20).

Iar noi la rândul nostru suntem priviţi un fel de pârgă a făpturilor Lui:

,,El, de bunăvoia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.” (Iac. 1.18).

Noi cei născuţi spiritual din Duhul, suntem prezentaţi metaforic ca o pârgă. Pârga fiind faza de început a coacerii la cele dintâi fructe sau roade dintr-un an.

 

v.19: οτι εν αυτω ευδοκησεν παν το πληρωμα κατοικησαι

pentru că întregii plinătăţi a Dumnezeirii i-a plăcut să locuiască în El

pentru că întregii plinătăţi a Dumnezeirii i-a plăcut. Versetul arată acordul dat de întreaga Dumnezeire (Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt), ca Omul Isus, să fie chipul lui Dumnezeu care Să-I reprezinte ca stăpânire, autoritate şi regalitate în noua zidire. De aceea prin tot ce făcea şi învăţa pe oameni, Domnul putea să afirme fără rezerve: ,,Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui. Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea. ” (Ioan 14.10-11).

,,Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el.” (Ioan 14.23).

să locuiască în El. În dicţionarul Strong’s, verbul să locuiască – κατοικῆσαι (katoikēsai), are sensul de locuire permanentă. Expresia mai apare şi în Efeseni 3.17: ,,… aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă …”

Locuirea în cel credincios a Sfintei Treimi începe din clipa naşterii din nou. Şi noi după nașterea din nou, prin regenerare și prin Duhul Domnului suntem schimbați și crescuți să fim aduși la statura de om mare în asemănarea cu chipul Fiului Sau:

Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului. (2Cor. 3.18).

 

v.20: και δι αυτου αποκαταλλαξαι τα παντα εις αυτον ειρηνοποιησας δια του αιματος του σταυρου αυτου δι αυτου ειτε τα επι της γης ειτε τα εν τοις ουρανοις

şi, prin El, să împace toate faţă de ea, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui – prin El.

şi, prin El, să împace toate faţă de ea. Împăcarea a fost hotărârea luată, în planul etern, de comun acord a Dumnezeului Triunic (plinătatea Dumnezeirii). Lucrarea aceasta de împăcare a noastră cu Tatăl prin Domnul Isus, a fost o hotărâre suverană necondiţionată în vreun fel de aleşi şi exclude orice contribuţie umană. Ideea cum că lucrarea de împăcare a lui Dumnezeu este suficientă pentru toată omenirea, dar ea nu este eficace decât pentru cei care şi-o însuşesc, este o erezie.

Versetul mai arată că Dumnezeirii i-a plăcut să locuiască în El, ca şi chip de Răscumpărător şi de Mijlocitor. În această calitate El este Unul care stinge mânia Dumnezeirii, ce a fost aprinsă de păcatele noastre. Prin sângele crucii, îndepărtează mânia şi indignarea lui Dumnezeu făcând posibilă manifestarea iubirii speciale şi a harului Său faţă de cei pentru care Cristos a murit. Pedepsindu-L pe El, noi am căpătat reconcilierea, lucru care este în perfectă concordanţă cu dreptatea şi sfinţenia Sa.

 Expresia ἀποκαταλλάσσω (apokatallassó) – are sensul de împăcare deplină. Apare de 3 ori în Biblie: Efeseni 2.16; Col. 1.20,22.

– fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri. Cele de pe pământ împăcate cu Dumnezeirea sunt oamenii pentru care a făcut pace prin sângele Său. El nu a murit pentru fiinţele angelice din ceruri, ci mai degrabă prin împăcarea aleşilor cu Dumnezeu, creează armonie între cele două părţi. Prin păcatul adamic omul nu a devenit vrăşmaş numai al lui Dumnezeu ci şi al îngerilor slujitori.

făcând pace prin sângele crucii Lui – prin El. Fără vărsare de sânge nu exista această armonie. Expresia ,,pace” în Dicţionarul Thayer’s este: εἰρηνοποιήσας (eirēnopoiēsas) = a face pace, a stabili armonia. Apare o singură dată în Noul Testament.

 

v.21: και υμας ποτε οντας απηλλοτριωμενους και εχθρους τη διανοια εν τοις εργοις τοις πονηροις νυνι δε αποκατηλλαξεν

Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi în gândire, prin lucrări rele, acum dar v-a împăcat

De la acest verset, apostolul începe să le explice cum erau ei în trecut când nu cunoşteau pe Dumnezeu şi cum a lucrat El, împăcarea pentru ei.

Şi pe voi. Aceşti ,,voi” sunt fraţii din adunarea colosenilor cărora le era adresată epistola.

care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi în gândire, prin lucrări rele. Versetul începe prin a aduce aminte Colosenilor înainte de toate, starea lor de morţi spirituali şi de vraşmaşi ai lui Dumnezeu. Natura lor îi făcea să aibe gânduri şi fapte moarte.

,,Străini” face referire la faptul că ei erau ,,înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de legămintele promisiunii şi neavând speranţă şi fără Dumnezeu în lume.” (Ef. 2.12).

acum dar v-a împăcat. Împăcarea           deplină de care beneficiau în prezent, avusese pozițional loc, pentru fraţii aleşi din Colose înainte de naşterea lor din nou, în momentul când Domnul este adus ca ultima jertfă pentru păcat, acceptată de Dumnezeu. La nașterea lor din nou, intrau efectiv în această împăcare.

 Cuvântul împăcat, este grecescul – ἀποκατήλλαξεν (apokatēllaxen) = să reconcilieze din nou, să revină la o stare de armonie anterioară (Dicţionarul Thayer’s).

 

v.22: εν τω σωματι της σαρκος αυτου δια του θανατου παραστησαι υμας αγιους και αμωμους και ανεγκλητους κατενωπιον αυτου

în trupul cărnii Lui, prin moarte, ca să vă prezinte sfinţi şi fără pată şi de neînvinuit înaintea Lui,

– în trupul cărnii Lui, prin moarte. Revenirea la o stare de armonie anterioară a fost posibilă pentru aleşi, doar prin moartea substitutivă (cel care ține locul titularului, înlocuitor) a Domnului Isus. Persoanele avute în vedere în moartea substitutivă, fiind aceleaş cu cele reconciliate, alese şi predestinate pentru adopţie, ale căror nume au fost scrise, în Cartea Vieţii Mielului înjunghiat, înainte de întemeierea lumii (Ef.1.4-7 şi Rom. 8.29-30.).

ca să vă prezinte sfinţi. Sfinți (consacraţi sau dedicaţi pentru Dumnezeu) = ἁγίους (hagious). Prezentarea aceasta arată spre sfinţenia poziţională în Cristos cât şi spre o prezentare viitoare în glorie. Sfinţenia noastră este un rezultat obţinut de Domnul Isus pentru noi, prin moartea Sa.

În prezent nimeni poate spune că este sfânt dacă trăiește găsindu-şi plăcere într-un păcat continuu. Aleşii nu trăiesc cu gândul că dacă au fost sfinţiţi trebuie să păcătuiască ca să înmulțească harul. Cine trăiește așa nu a cunoscut pe Dumnezeu. Cine a fost ales trăiește o viață de sfințenie ca să nu supere pe Cel ce l-a eliberat din păcat. Prin aceasta se deosebesc aleșii sfințiți de oamenii nesfințiți 1Ioan 3.9.

 

şi fără pată şi de neînvinuit înaintea Lui. Fără pată în greacă este ἀμώμους (amōmous)fără vină. De neînvinuit în greacă este ἀνεγκλήτους (anenklētous) = ireproşabili. Lui se referă la plinătatea Dumnezeirii din versetul 19.

,,Dedicaţi, de neînvinuit și ireproșabili înaintea Lui”, arată atât scopul cât și rezultatul împăcării. De ce suntem priviți aşa înaintea plinătăţii Dumnezeirii? Pentru că jertfa Sa ne-a șters toată vina păcatului și dreptatea lui Cristos ne este imputată nouă celor aleși și binecuvântați din toată abundența – Efeseni 1.3.

 

v.23: ειγε επιμενετε τη πιστει τεθεμελιωμενοι και εδραιοι και μη μετακινουμενοι απο της ελπιδος του ευαγγελιου ου ηκουσατε του κηρυχθεντος εν παση τη κτισει τη υπο τον ουρανον ου εγενομην εγω παυλος διακονος

dacă, în adevăr, rămâneţi în credinţă, întemeiaţi şi tari şi fără să vă lăsaţi abătuţi de la speranţa Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost predicată oricărei făpturi de sub cer, al cărei slujitor am devenit eu, Pavel.

dacă, în adevăr, rămâneţi în credinţă, întemeiaţi şi tari. Acest ,,dacă” cu care începe versetul introduce testul acid pentru fiecare membru al adunării din Colose, cât şi pentru oricine care odinioară era străin şi vrăjmaş în gândire şi acum mărturiseşte că este sfinţit. Testul constă în următoarea afirmaţie: rămâneţi în credinţă, întemeiaţi şi tari şi fără să vă lăsaţi abătuţi de la speranţa Evangheliei pe care aţi auzit-o.

Dacă rămâi tare până la finalul vieţii tale de credinţă, nu te abaţi de la speranţa evangheliei şi dovedeşti credinţa prin fapte, eşti sfânt şi vei fi mărturisit de Domnul Isus în faţa Tatălui şi a îngerilor sfinţi. Dacă nu rămâi în ,,credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna”, te abaţi de la Vestea Bună cu privire la Domnul Isus şi dezărtezi de la adevăr, să nu ai pretenţie ca la final Domnul să te primească cu laude şi să te prezinte ca pe un urmaş al Său credincios.

Cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe (Ap. 22.11) şi cine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege (2Tim. 2.19). Prin aceasta deosebim pe sfinţii Domnului trăitori în Adevăr, de ,,sfinţii mărturisitori cu buzele dar care-l tăgăduiesc cu faptele”.

care a fost predicată oricărei făpturi de sub cer. Pavel afirmă că Vestea bună cu privire la Cristos a fost proclamată de persoane autorizate (kērychthentos) şi auzită de fraţii Coloseni şi de orice făptură de sub cer. Orice făptură de sub cer – πάσῃ κτίσει (pasē ktisei).

Cuvântul desemnează atât orice creatură umană de pe pământ, cât şi orice creatură umană regenerată de Duhul Sfânt:

,,Pentru că, în Hristos Isus, nici circumcizia nu este ceva, nici necircumcizia, ci o nouă creaţie.” (Gal. 6.15).

,,Încât, dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi.” (2Corinteni 5.17).

Noi ştim că apostolul Pavel a scris în jurul anilor 60-62 epistola către Coloseni. Mai ştim că în acel moment, Evanghelia nu ajunsese la absolut toţi dacii liberi, toate popoarele nordice, la toţi africanii, locuitorii Australiei sau la toţi incaşii şi mayaşii din America de Sud. Evanghelia a ajuns doar într-o anumită parte a lumii şi doar la anumiţi oameni. Iudeii din Tesalonic fac referire la acest lucru când afirmă: „Aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici” (F.A. 17.6).

De aceea cred că Vestea bună a fost proclamată oricărei făpturi de sub cer, care era rânduită în planul lui Dumnezeu să o audă, în acea perioadă de timp, printre care trebuiau să se afle şi cei aleşi care aveau să creadă:

 ,,Şi, auzind aceasta, naţiunile se bucurau şi glorificau Cuvântul Domnului; şi atâţia câţi erau rânduiţi la viaţă eternă au crezut.” (F.A. 13.48).

al cărei slujitor am devenit eu, Pavel. Versetul arată că Pavel a fost făcut un slujitor al Evangheliei (diakonos) după ce a primit-o de la Cristos (Galateni 1.12). Nu s-a făcut singur ci a fost chemat şi autorizat direct de către Domnul Isus. În toate epistolele sale către adunări, Pavel reaminteşte lucrul acesta deoarece, erau unii care-i contestau apostolia.

 

v.24: {VA 2: ος } νυν χαιρω εν τοις παθημασιν μου υπερ υμων και ανταναπληρω τα υστερηματα των θλιψεων του χριστου εν τη σαρκι μου υπερ του σωματος αυτου ο εστιν η εκκλησια

 Mă bucur acum în suferinţe pentru voi şi împlinesc în trupul meu cele ce rămân de suferit din necazurile lui Hristos, pentru trupul Său, care este Adunarea,

– Mă bucur acum în suferinţe pentru voi. În suferinţele sale din închisoare Pavel nu se autocompătimeşte sau se plânge de condiţiile vitrege existente. El ştia scopul pentru care Domnul îl trimisese să facă închisoare: ca să fie de mărturie şi în Roma (F.A.23.11), înaintea neamurilor, înaintea regilor şi înaintea fiilor lui Israel (F.A. 9.15). Cunoscând planul lui Dumnezeu cu privire la el, era atât de bucuros şi de hotărât să îşi ducă solia până la capăt cu teamă sfântă şi bucurie încât era gata să îşi pecetluiască mărturia cu propria viaţă, de altfel cum a şi făcut-o la final, fiind turnat ca o jertfă de bautura peste jertfa si slujba credintei lor (Filipeni 2.17). De aceea le transmite fraţilor coloseni că atenţia şi bucuria lui este focalizată spre lucrurile eterne ale lui Dumnezeu şi spre ceea ce avea să împlinească în trupul lui, cele ce rămâneau de suferit din necazurile pe care i le-a rânduit Domnului Isus pentru trupul Său care este Adunarea. Partea aceasta ultimă a versetului, nu sugerează că Pavel completează suferinţa Domnului pentru Adunarea Sa în sens instituţional, ca şi când El nu ar fi suferit complet şi omul Pavel, I-ar fi dat o mână de ajutor. Pavel spune că: eu completez, în trupul meu, suferinţele prin care Cristos Domnul mi-a spus că voi trece de dragul trupului Său, care este Adunarea.

 

v.25: ης εγενομην εγω διακονος κατα την οικονομιαν του θεου την δοθεισαν μοι εις υμας πληρωσαι τον λογον του θεου

al cărei slujitor am devenit eu, potrivit administrării lui Dumnezeu care îmi este dată pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu:

al cărei slujitor am devenit eu, potrivit administrării lui Dumnezeu care îmi este dată pentru voi. Chiar dacă Pavel nu fondase Adunarea din Colose şi nu îi vizitase până în acea clipă, el ajuta la consolidarea lor spirituală şi la creşterea lor în maturitate. Domnul îl alesese nu numai să se roage pentru ei şi să simtă alături de ei, dar şi să îi întregească cu Cuvântul scris al lui Dumnezeu vorbindu-le despre Domnul Isus şi despre taina cea ascunsă de veacuri pentru toţi – Adunarea. El a fost pus de Dumnezeu administrator autorizat (apostol) să înveţe despre Adunare nu numai pe fraţii din Colose ci toate adunările dintre neamuri. Pe lângă slujba de evanghelist a făcut şi slujba de învăţător în toate celelalte doctrine date sfinţilor odată pentru totdeauna. Împlinind toate acestea care i-au fost însărcinate, el a predicat tot planul lui Dumnezeu care îi fusese dat spre administrare, motiv pentru care adaugă la final:

ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Întregesc în greacă πληρῶσαι (plērōsai) = umplere (Rom. 15.13), împlinire (Mat. 3.15), completare (Col. 1.25).

 

v.26: το μυστηριον το αποκεκρυμμενον απο των αιωνων και απο των γενεων νυνι δε εφανερωθη τοις αγιοις αυτου

taina cea ascunsă din veacuri şi din generaţii, dar arătată acum sfinţilor Săi,

– taina cea ascunsă din veacuri şi din generaţii. Taină în greacă – μυστήριον (mystērion) = lucru ascuns, mister sau secret. Nu are sensul de mister ce nu va fi făcut cunoscut niciodată, ci a fost un mister vremelnic până la împlinirea vremii hotărâte de Dumnezeu.

Secretul de aici despre care vorbește apostolul este: ,,că naţiunile sunt împreună-moştenitoare şi din acelaşi trup (al Adunării) şi împreună-părtaşe ale promisiunii în Hristos Isus, prin Evanghelie” (Ef. 3.3,6).

Această taină sau mister era ascunsă în veacurile trecute de mintea oamenilor, fapt ceea ce o făcea de neacceptat pentru omul carnal.

dar arătată acum sfinţilor Săi. Lucrurile cu privire la această taină, au fost ascunse pe toată perioada de la Adam – până la chemarea şi intrarea în lucrare a lui Ioan Botezătorul. De atunci a început să fie revelată mai întăi iudeilor, grecilor şi celorlalte neamuri, dar ecou găsindu-şi doar în inima sfinţilor aleşi. Doar ei au fost cei ce au primit şi crezut acest mister ascuns.

 În greacă cuvântul arătată – ἐφανερώθη (ephanerōthē) = să facă să se manifeste; să fie manifestată sau vizibilă; sau cunoscută ceea ce a fost ascunsă sau necunoscută, fie prin cuvinte, fie prin fapte, fie prin orice alt mod.

 

v.27: οις ηθελησεν ο θεος γνωρισαι τις ο πλουτος της δοξης του μυστηριου τουτου εν τοις εθνεσιν ος εστιν χριστος εν υμιν η ελπις της δοξης

cărora Dumnezeu a vrut să le facă cunoscut care sunt bogăţiile gloriei tainei acesteia printre naţiuni, care este Hristos în voi, speranţa gloriei;

cărora Dumnezeu a vrut să le facă cunoscut care sunt bogăţiile gloriei tainei acesteia printre naţiuni. În primul rând versetul arată suveranitatea lui Dumnezeu în alegerea celor cărora vrea să li se descopere. Aceştia sunt prezentaţi în versetul anterior sub titulatura de sfinţi – puşi deoparte, consacraţi sau dedicaţi pentru El.

În al doilea rând, arată că această taină se va manifesta şi în aleşii dintre naţiuni ca şi ei să cunoască bogăţia gloriei lui Dumnezeu.

– care este Hristos în voi. Bogăţia gloriei ce era în taină: Cristos în voi cei care sunteţi sfinţii Săi. Lucrul acesta este cu atât mai glorios deoarece cea mai mare parte din sfinţi sunt dintre neamuri. ,,A avea pe Cristos în tine” nu este totuna cu ,,a fi în Cristos”. ,,A fi în Cristos” = mântuire.

Expresia ,,Cristos în voi” are legătură cu expresia ,,chip al lui Cristos în voi” (Galateni 4.19) şi are în vedere standardul noii creaţii, modul de a trăi, de a fi părtaş sfinţeniei Sale, de a asculta, de a fi călăuzit şi a acţiona în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

– speranţa gloriei. Dacă avem de aici de pe pământ pe Cristos Domnul în noi ca şi chip, cu atât mai mult Îi vom purta chipul în ziua glorificării Lui în sfinţi!

,,Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.” (Romani 8. 10-11).

Aceasta este speranţa noastră şi nu vom fi daţi de ruşine deoarece ştim în Cine ne-am încrezut! Ne bazăm nu pe noi ci pe Legământul etern, pe lucrarea, puterea şi pe promisiunile Sale care sunt ,,Da şi Amin!”. A Lui să fie cinstea, slava, acum şi în ziua veşniciei. Amin!

 

v.28: ον ημεις καταγγελλομεν νουθετουντες παντα ανθρωπον και διδασκοντες παντα ανθρωπον εν παση σοφια ινα παραστησωμεν παντα ανθρωπον τελειον εν χριστω ιησου

pe care noi Îl vestim, îndemnând pe orice om şi învăţând pe orice om, în toată înţelepciunea, ca să prezentăm pe orice om desăvârşit în Hristos

pe care noi Îl vestim. Centrul predicării lui Ioan Botezătorul, al apostolilor şi al ucenicilor primului veac, a fost Domnul Isus prezentat ca singură jertfă acceptată de Dumnezeu pentru păcat. Lucrul acesta trebuie să rămână până la finalul omenirii deoarece: ,,În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” (F.A.4.12).

îndemnând pe orice om şi învăţând pe orice om, în toată înţelepciunea. Versetul arată râvna nespus de mare a celor ce erau cu Pavel pentru vestirea evangheliei. Ei învăţau şi îndemnau pe orice om căruia îi predicau să se încreadă în Acela pe cere-L vesteau. Ei nu făceau discriminare între ascultători ci predicau tuturor claselor de oameni, indiferent de rang, vârstă, naţionalitate sau pregătire intelectuală. Înţelepciunea pe care o foloseau în predicare era cea dată de Duhul Sfânt şi nu una bazată pe şcolile rabinice iudaice sau pe şcolile filozofice greceşti. În 1 Corinteni 1.17-18, apostolul Pavel afirmă răspicat lucrul acesta:

,,De fapt, Hristos m-a trimis nu să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia: nu cu înţelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică. Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.”

ca să prezentăm pe orice om desăvârşit în Hristos. Cuvântul desăvârşit de aici în greacă este τέλειον (teleion). Sensul său este de: complet, perfect, matur, dus la sfârşit, terminat. Prin învăţăturile, îndemnurile şi avertizările cu toată înţelepciunea, orice ucenic putea fi complet în cunoaştera lui Cristos şi a întregului plan de salvare. Pavel nu cred că sugerează în verset atingerea perfecţiunii aici pe pământ. Ea va exista la glorificare atunci când vom fi ca El.

 

v.29: εις ο και κοπιω αγωνιζομενος κατα την ενεργειαν αυτου την ενεργουμενην εν εμοι εν δυναμει

Pentru aceasta mă şi ostenesc, luptându-mă potrivit lucrării Lui, care lucrează în mine cu putere.

Pentru aceasta mă şi ostenesc. Cuvântul ostenesc în greacă este κοπιῶ (kopiō) – muncesc, lucrez până la epuizare, şi arată spre îndeletnicirea lui Pavel pentru care primise o chemare specială.

luptându-mă potrivit lucrării Lui, care lucrează în mine cu putere. Cuvântul luptă în greacă este ἀγωνιζόμενος (agōnizomenos) şi era un cuvânt folosit la concurenţii ce participau la evenimente sportive. Pavel îl foloseşte cu privire la sine în 1 Cor. 9.25-26:

,,Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Eu deci alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt.”

Pavel nu se lupta călăuzit de legea mozaică, ci se lupta în conformitate cu regulile harul şi puterea pe care o primea de la Domnul. Nu lupta ca unul care nu ştia pentru ce luptă şi nu lupta din postura unuia fără şanse sau de înfrânt. Lupta călcând pe urmele Căpeteniei sale, ştiind că ,,poate totul în Cristos care-l întărea” (Filipeni 4.13).

 

 

 

 

 

Surse folosite:

Biblia G.B.V. Bucureşti 2001: http://biblia.ro/gbvn/nt/coloseni/01/ 

Biblia Dumitru Cornilescu: http://www.ebible.ro/biblia/romana-diacritice/cornilescu/coloseni/1/

Textus Receptus 1550-1894: https://newchristianbiblestudy.org/bible/greek-textus-receptus/colossians/1/

Colossians Interlinear Bible Hub: http://biblehub.com/interlinear/colossians/1-1.htm