Despre inconsecvență și complacere în ecumenism

Despre inconsecvență și complacere în ecumenism

Raul Enyedi

Spre deosebire de alți ani, Săptămâna mondială de rugăciune pentru unitatea creștinilor, copilul răsfățat al Vaticanului și al Consiliului Mondial al Bisericilor, s-a bucurat de o atenție deosebită în mediul virtual, datorită unor postări recente pe mediile de socializare. Până acum, astfel de evenimente nu s-au bucurat de o mare publicitate, iar ignoranța și naivitatea celor care strigă „Unitate! Unitate!” le-au permis liderilor lor să bifeze prezența la tot felul de evenimente din agenda ecumenică fără să își justifice coerent acțiunile. Dar tăcerea nu este suficientă. Aducerea de argumente puerile cum ar fi dragostea creștină nu este suficientă. Înainte ca aceste practici să fie admise la scară largă, ele trebuie judecate obiectiv, după standardul de autoritate al fiecăruia, dacă sunt drepte sau nu. Altfel, aceste acțiuni trebuie respinse, iar cei care persistă în ele trebuie considerați ca apostați.

Pe de-o parte, preoții și episcopii și-au călcat propriul standard de autoritate, canonul apostolic și mai multe canoane stabilite în concilii. Canonul 10 apostolic afirmă: „Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se afurisească.” Canonul apostolic 45 afirmă: „Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte), să se caterisească.”

Pe de altă parte, pastorii reprezentanți ai mediului protestant/evanghelic și-au încălcat propriul lor standard de autoritate, Sfânta Scriptură, care interzice asocierea cu învățătorii falși, cu ereticii și cu cei ce trăiesc în neorânduială.

Deoarece întrunirea comună la care au participat este o recunoaștere reciprocă a pretențiilor fiecăruia că sunt slujitori ai lui Dumnezeu în comunitățile pe care le reprezintă, înseamnă că atât reprezentanții creștinismului tradițional (catolici, greco-catolici, ortodocși) cât și reprezentanții creștinismului protestant/evanghelic și-au încălcat propria autoritate (unii canoanele, alții Scriptura), prin urmare, trebuie considerați apostați (dezertori, rebeli față de autoritatea recunoscută) de comunitățile lor de credință.

Să oferim un exemplu concret: Pastorii baptiști Ionel Tuțac și David Nicola au participat la Săptămâna mondială de rugăciune pentru unitatea tuturor creștinilor ca reprezentanți ai comunității baptiste din Lugoj, alături de Alexandru Mesian, Episcop greco-catolic de Lugoj, care l-a excomunicat și afurisit (conform Canoanelor apostolice și ale Sinoadelor Ecumenice) pe M.S., fost protopop greco-catolic de Reșița. Motivul excomunicării și anatemizării a fost acceptarea botezului la maturitate, pe baza mărturisirii personale a credinței.

Baptiștii susțin că acest botez este singurul autentic, că botezul pruncilor nu este botez în adevăratul sens al cuvântului, de aceea, ei (chiar Ionel Tuțac și David Nicola) îi botează pe cei care cer să fie membri în biserica baptistă pe care o păstoresc, dar care nu cunosc alt botez decât cel primit ca prunci.

Pentru greco-catolici, actul lui M.S. înseamnă apostazie, iar pentru baptiști înseamnă ascultare de Scripturi și primirea botezului autentic. Greco-catolicii au blestemat acest act, pe când baptiștii l-au binecuvântat. Evident, cele 2 tabere sunt în conflict. Cu toate acestea, arhi-episcopul care blestemă un act de botez la maturitate precum și pastorii care practică botezul la maturitate își dau mâna, se recunosc ca frați și ca slujitori ai lui Cristos. Cu cine sunt de fapt frați cei doi pastori baptiști? Cu cel blestemat pentru că s-a botezat la fel ca ei sau cu acela care l-a blestemat? Nu pot fi frați și cu unul și cu celălalt… Și cum poate arhi-episcopul să blesteme pe cineva pentru botezare la maturitate și să nu îi blesteme pe aceia care îi (re)botează pe membrii lui, ba să le strângă mâna, să se închine și să slujească împreună cu ei?

Arhiepiscopul greco-catolic Mesian a încălcat canoanele fiind prezent la o astfel de întrunire, iar pastorii Tuțac și Nicola au încălcat Scriptura. Ei trebuie trași la răspundere de comunitățile lor, iar dacă nu se pocăiesc și nu se dezic de această acțiune, ar trebui excomunicați și considerați ca apostați.

Am fi naivi să credem că așa ceva s-ar întâmpla, pentru că persoanele implicate la Lugoj au acționat urmând exemplul liderilor lor și a structurilor din care fac parte (acțiunile papei Francisc și ale liderilor Alianței Evanghelice Mondiale sunt identice, ba chiar mai provocatoare decât evenimentul de la Lugoj din exemplul nostru). Ignorarea inconsecvenței crase ilustrate mai sus nu face decât să dea în vileag superficialitatea ecumenismului și să demonstreze că așa-zisa unitate ecumenică nu se bazează pe unitatea dată de Sfintele Scripturi, ci este o unitate împotriva ei. Prin urmare, ecumenismul trebuie considerat un semn al apostaziei, iar cei implicați trebuie chemați urgent la pocăință și la abandonarea oricărei implicări în această mișcare. În cazul în care refuză, ei trebuie considerați apostați, dezertori, adversari ai „credinței date sfinților o dată pentru totdeauna”.

Dacă ecumenismul este un semn al apostaziei [nu caut să dovedesc în acest loc aceasta, aici fac doar afirmația. Am analizat pretențiile mișcării ecumenice în Mișcarea ecumenică sau unitate în trupul mistic al lui Cristos, material disponibil gratuit, la cerere], al lepădării credinței autentice și al dezertării, orice persoană care face parte din organizații religioase implicate în ecumenism (la nivel local sau central, prin reprezentanți) trebuie să ia atitudine. Simpla pasivitate nu este suficientă. Cine face parte din organizații ecumenice este, la rândul său, ecumenic. Nu contează că este membru obișnuit într-o biserică locală sau președinte al unei uniuni de biserici. Dacă reprezentanții organizațiilor din care face parte biserica sa sunt implicați în ecumenism, și el, prin reprezentare este implicat. Faptul că nu se implică direct îl face un ecumenist pasiv, dar este în continuare un ecumenist. Pentru că mulți membrii obișnuiți au luat exemplul struțului și refuză să privească dincolo de propria persoană, stând mulțumiți că nu se implică personal în ecumenism, vom da 3 exemple care să ilustreze afirmația de mai sus:

1. Atunci când președintele unei țări este ales prin majoritate de voturi, el îi reprezintă pe toți cetățenii țării respective, nu doar pe aceia care l-au votat. Acțiunile sale îi vor afecta pe toți, fie că i-au dat votul, fie că nu. Dacă declară război, întreaga țară intră în război, nu doar segmentul care l-a votat. Dacă semnează un tratat de aderare la o anumită organizație (NATO, UE, etc.), toată țara intră în acea organizație. Cei care s-ar opune președintelui și semnării unui tratat de aderare la UE, de exemplu, nu pot spune că ei nu fac parte din UE pentru că nu au fost de acord cu președintele.

2. Un exemplu biblic. Lot, nepotul lui Avraham, nu a comis personal păcatele celor din Sodoma, după cum reiese atât din narațiunea din Genesa, cât și din faptul că apostolul Petru spune despre el: „căci neprihănitul acesta care locuia în mijlocul lor îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite)”. Cu toate acestea, dacă Lot nu ar fi răspuns chemării lui Dumnezeu de a părăsi imediat Sodoma înaintea pedepsirii ei, și el ar fi murit împreună cu ceilalți. Dumnezeu nu l-ar fi scăpat, căci prin rămânerea lui în Sodoma, el ar fi consimțit păcatelor celor de acolo, și nu ar fi fost considerat nevinovat. Ieșirea din Sodoma a demonstrat ce a spus apostolul despre el mai târziu, că își chinuia sufletul în mijlocul lor. Prin rămânerea în Sodoma, Lot nu ar fi demonstrat că își chinuia sufletul, ci că se complăcea acolo.

3. În cartea Apocalipsei, în capitolele 17 și 18 este descris sistemul religios fals și perfid din vremea sfârșitului. Acestui sistem i se dă numele de „Babilonul tainic, mama curvelor și spurcăciunilor pământului”. Dar, în cap. 18:4 aflăm că și în acest sistem fals, Dumnezeu are un popor al Său, pe care Îl cheamă afară de acolo: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” De ce trebuie să iasă cei care nu s-au murdărit cu păcatele ei? Deoarece dacă rămân acolo, vor fi „părtași păcatelor ei”, nu direct, ci indirect, pasiv, prin simpla apartenență a lor la sistem. Și, fiind complici, vor fi „loviţi cu urgiile ei”, vor avea parte de pedeapsa ei.

Aceste exemple ar trebui să fie suficiente pentru a demonstra că ne putem face vinovați de păcatele comise de sistemul din care facem parte, dacă ne complacem în el. Fiindcă subiectul în discuție este ecumenismul, oricine rămâne într-o organizație ecumenică acceptă, chiar dacă tacit, direcția respectivă. Chiar dacă nu mă implic direct în ecumenism, dacă rămân în organizații care se implică direct, aceasta mă implică și pe mine.

Dacă ecumenismul este, într-adevăr, un semn al apostaziei, atunci toți cei ce vor să fie fideli lui Cristos trebuie să părăsească organizațiile ecumenice și să facă parte din biserici care nu s-au mânjit cu el, ci s-au păstrat curate. Astfel de adunări există, căci Dumnezeu și-a păstrat întotdeauna o rămășiță! Cât de necesară este luarea unei poziții? Cât de urgentă? „Câtă vreme se zice astăzi…”