Sfinţenia – definiție

Despre sfinţenie

Definiţie: Sfânt : pus deoparte ; dedicat ; consacrat ; tăiat ; separat ; separare în scopul unei întrebuinţări divine a unei persoane sau obiect.

-ebr. : qados

-gr. : hagios

1. Sfinţenia la fel ca mântuirea este descrisă în Scriptură la trecut prezent şi viitor:

trecut (fiind priviţi poziţional în Domnul Isus):

,,În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui,…” (Ef. 1.4).

prezent (consacrare dobândită după naşterea din nou):

,,De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adica Isus,” (Evrei 3.1).

viitor (la glorificare):

,,Bărbaţilor, iubiti-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvant, ca să înfaţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfânta şi fără prihana.” (Ef. 5.25-27).

,,….prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca sa va faca sa va infatisati inaintea Lui sfinti, fara prihaă şi fără vină” (Coloseni 1.22)

2. Cine este sursa sfinţeniei noastre? Sursa consacrării noastre este Dumnezeu. El este Cel ce ne socoteşte şi ne cheamă să fim sfinţi:

,,catre Biserica lui Dumnezeu care este in Corint, catre cei ce au fost sfintiti in Hristos Isus, chemati sa fie sfinti, si catre toti cei ce cheama in vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor si al nostru” (1Cor. 1.2).

3. De unde vine sfinţenia, din interiorul omului mort spiritual sau ne este acordată din afară? Sfinţenia sau dedicarea pentru Dumnezeu nu izvorăşte din natura noastră păcătoasă deoarece cărnii nu îi este caracteristică sfinţenia ci trăirea în întinare. Sfinţenia este caracterizată ca o lucrare a Duhului Sfânt:

,,Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.” (Galateni 5.17).

4. Cu ce scop a sfinţit Dumnezeu anumiţi oameni? Scopul pentru care Dumnezeu pune deoparte pentru Sine anumiţi oameni din rasa lui Adam căzută, este înfierea şi gloria harului Său:

,, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.” (Efeseni 1.5-6).

5. A privit în omniscienţa Sa dinainte în timp şi a văzut că unii o să creadă şi o să se păcăiască şi datorită acestui fapt a hotărât să îi dedice pentru El? Alegerea şi punerea deoparte pentru Sine este strâns legată de predestinare şi înfiere. A fost făcută după bunul său plac şi nu după atitudinile anticipate în oameni.

El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii, (2Tim 1.9).

6. I-a consacrat pentru Sine deoarece i-a văzut mai merituoşi decât pe ceilalţi? Nu.

,,Pentru că toţi au păcătuit în Adam şi erau lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (Romani 3.23).

7. Când au fost declaraţi anumiţi oameni sfinţi? Înainte de veci toţi aleşii au fost declaraţi puşi deoparte pentru Domnul ca popor al Său:

,,Voi insa sunteti o semintie aleasa, o preotie imparateasca, un neam sfant, un popor pe care Dumnezeu Si l-a castigat ca sa fie al Lui, ca sa vestiti puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din intuneric la lumina Sa minunata” (1Petru 2.9)

8. Consacrarea sau dedicarea pentru Sine este un act luat în urma consultării Dumnezeului Triunic cu omul, sau este un act ce ţine de suveranitatea Sa? Nu se spune niciunde că Dumnezeu a consultat pe vre-un om ca să-i ceară acordul dacă vrea să fie consacrat pentru El sau nu. De ce? Pentru că omul nu era de faţă când Domnul a făcut planul în Sine Însuşi. Consacrarea pentru sine este un act ce ţine strict de voinţa neinfluenţată (suverană) a Dumnezeului Triunic.

Căci tu eşti un popor sfânt pentru Domnul Dumnezeul tău; Domnul Dumnezeul tău te-a ales, ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului. (Deut. 7.6).

9. Sunt toţi oamenii de pe pământ sfinţi? Nu. Majoritatea urăsc pe Dumnezeu şi au atitudinea vierilor descrisă în pilda din Matei 21.33-46:

,,Dar vierii, cand au vazut pe fiul, au zis intre ei: „Iata mostenitorul; veniti sa-l omoram si sa punem stapanire pe mostenirea lui.” (Mat. 21.38).

10. Dacă nu toţi sunt sfinţi de ce Domnul cere şi păcătoşilor să se comporte ca nişte sfinţi? Greşeşte El când face lucrul acesta?

,,Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru; voi să vă sfinţiţi şi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt; să nu vă faceţi necuraţi prin toate aceste târâtoare care se târăsc pe pământ. Căci Eu sunt Domnul, care v-am scos din ţara Egiptului ca să fiu Dumnezeul vostru, şi să fiţi sfinţi; căci Eu sunt sfânt.” (Levitic 11.44-45).

În 1 Petru 1.16, se cere acelaş lucru: Caci este scris: „Fiti sfinti, caci Eu sunt sfant

Nicidecum nu greşeşte când cere sfinţenie. El cere lucrul acesta atât celor credincioşi cât şi celor nemântuiţi. Dumnezeu se adresează fiecărui individ din rasa umană la fel ca lui Adam în prima zi când l-a creat. Nu Dumnezeu este responsabil de incapacitatea omului de a-L sluji, de a-I fi dedicat în totalitate şi asculta de toate poruncile Lui. Exemple de responsabilitate ne stau toate cerinţele Sale exprimate în toate poruncile Legămintelor condiţionate sau necondiţionate.

11. Dacă se spune că sunt sfinţi, sunt ei perfecţi şi nu mai păcătuiesc niciodată? Sfinţenie = perfecţiune cum predică cei ce cred în ,,sfinţenia instantanee”? Nu! Chiar dacă este sfinţit şi născut din nou omul tot mai păcătuieşte atâta timp cât este în trup pe pământul acesta. Păcătuim cu gândul, cu gura, cu privirea, avem păcate de omitere, altele din neştiinţă, suntem ispitiţi de pofte neîmplinite, de lume, de diavol. Nu suntem perfecţi. Cine spune că nu mai păcătuieşte deloc după ce a fost sfinţit, tocmai prin aceasta păcătuieşte:

Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi. (1Ioan 1.10)

12. Cum ştiu că sunt eu sfinţit? Păi în primul rând dacă am fost născut din nou şi nu îmi mai găsesc plăcere trăind într-un păcat continuu . În al doile-a rând trebuie să urmăm indicaţiile prescrise de apostolul Pavel în 2 Timotei 2.19:

Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui”; şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!”

Ai înţeles tu ce înseamnă să fii sfânt? Te simţi tu dedicat sau consacrat în totalitate pentru Creatorul tău? Cum te marchează lucrul acesta în viaţa de zi cu zi? Sunt momente când uiţi lucrul acesta? Îţi pare rău când realizezi lucrul acesta sau crezi că Dumnezeu te tolerează aşa cum eşti? Îţi găseşti tu plăcere în sfinţenia Lui sau o priveşti ca pe un lucru dezgustător?

Te motivează sfinţenia şi bunătatea Sa să îţi doreşti un caracter ca al Domnului Isus?