Ispășirea pentru toţi sau numai pentru aleşi?

Ispășirea pentru toţi

sau

numai pentru aleşi?

Extensia ispăşirii este unul din punctele care au născut cele mai mari controverse în rândul creştinilor. Ispăşirea lui Cristos este punctul crucial al doctrinei mântuirii, iar felul în care este înţeleasă afectează modul în care creştinul îl percepe pe Dumnezeu, îşi trăieşte viaţa şi împărtăşeşte altora despre Cristos.


A. Care este extensia mântuirii lui Cristos? sau poate fi pusă mai simplu astfel: Ce a realizat Cristos prin moartea Sa?


În primul rând, înaintea lui Dumnezeu, Cristos a realizat o ispăşire completă, perfectă (dacă jertfa nu ar fi fost aşa, nimeni nu ar fi fost mântuit)

B. Diferenţe de interpretare. Există 3 moduri principale de interpretare:

1. Prima afirmă căci Cristos a murit pentru toţi oamenii fără excepţie, dându-le tuturor posibilitatea de a fi mântuiţi. Înaintea lui Dumnezeu, Cristos şi-a făcut partea Sa, aducându-i pe toţi oamenii într-o stare (poziţie) în care mântuirea este posibilă, dacă omul îşi face partea lui.

Aici există diferenţe de opinie referitor la ce înseamnă mai exact partea omului, existând 2 tabere principale:

-una afirmând că partea omului constă în participarea la un ritual,

-iar cealaltă afirmă că partea omului este credinţa personală.

Aceasta este poziţia majorităţii celor ce se declară creştini (a catolicilor, ortodocşilor, a mai multor biserici protestante, a grupărilor penticostale şi carismatice, a adventiştilor, a creştinilor după Evanghelie şi a majorităţii baptiştilor). Aceştia îşi bazează poziţia pe o interpretare universală a versetelor care afirmă că Cristos a murit pentru lume, pentru toţi oamenii (Ioan 3:16; 1 Ioan 2:2; 1 Tim. 2:6; 2 Pet. 3:9, etc.). Se mai numeşte şi ispăşirea generală.

2. A doua afirmă căci Cristos a murit pentru poporul Său, realizând exact ceea ce şi-a propus, şi anume mântuirea a lor Săi, a poporului pe care i L-a dat Tatăl.

El nu i-a adus pe toţi oamenii într-o stare în care să poată fi mântuiţi dacă îşi fac partea lor, ci i-a mântuit în mod real pe toţi cei pentru care a murit. Această poziţie este susţinută de o parte din baptişti şi de mai multe grupări protestante evanghelice. Se mai numeşte şi ispăşirea particulară.

3. O a treia poziţie afirmă că moartea lui Cristos este suficientă pentru toţi oamenii, dar eficientă doar pentru aleşi. Această poziţie încearcă să combine cele 2 prezentate mai sus, să le armonizeze. Eşecul ei constă în faptul că nu este sprijinită pe Scriptură, pe versete clare, ci pe raţionamente derivate din argumente preluate de la ambele tabere. Este privită de ambele tabere ca fiind o poziţie de compromis.

C. Dovezi scripturale în favoarea ispăşirii particulare:

În primul rând, atributele lui Dumnezeu arată spre o mântuire perfectă, dar limitată la un anumit număr de oameni.

1. Atributul iubirii. Jertfa lui Cristos este cea mai importantă şi completă manifestare a iubirii lui Dumnezeu (Ioan 3:16; 1 Ioan 4:9-10; Rom. 5:8; 8:31, 32 + Ioan 15:13; iubirea ce predestinează – Ef. 1:4). Această iubire este neschimbătoare (Ier. 31:3), perfectă, infinită ca valoare şi mărime. Deşi este bun şi milos cu toţi oamenii, El i-a iubit cu această iubire specială doar pe cei aleşi. Această iubire este activă, vrea binele celor iubiţi, indiferent de preţul care trebuie plătit.


a. O ispăşire generală arată o înţelegere greşită a iubirii lui Dumnezeu. Arată o iubire pasivă, nu activă (Dumnezeu a făcut partea Lui, acum s-a retras şi aşteaptă ca omul să desăvârşească mântuirea). Biblia Îl prezintă pe Dumnezeu ca activ implicat în mântuirea omului de la început, până la sfârşit.


b. O ispăşire generală arată o iubire egală pentru toţi oamenii, atât pentru cei care vor ajunge în iad, cât şi pentru cei care vor ajunge în rai. Este inconsecventă cu Scriptura (Rom. 9:13; Ps. 5:6; 11:5; Prov. 3:32; 6:16; Evr. 12:6-8)

c. O ispăşire generală arată o iubire imperfectă (Dumnezeu, deşi îi iubeşte pe toţi oamenii, şi are putere să mântuiască pe oricine – Ps. 3:8; 44:4; 130:7; Isa. 12:2; 54:17; Ier. 3:23; Iona 2:9; Apoc. 19:1, etc. – nu face tot ce îi stă în puteri pentru a-i scăpa pe toţi de la pedeapsa veşnică)

2. Atributul veridicităţii (Num. 23:19). Dumnezeu spune întotdeauna adevărul şi este vrednic de încredere. Este fidel promisiunilor Sale. El a promis un Mântuitor, şi tot ce ţine de mântuirea oamenilor (Duhul şi darurile Sale). Dumnezeu şi-a împlinit faţă de aleşi toate promisiunile referitoare la viaţa aceasta.


a.
O ispăşire generală îl arată pe Dumnezeu ca neţinându-se de cuvânt (Dumnezeu nu dă toate lucrurile împreună cu Fiul Său (Rom. 8:32); nu dă Duhul promis (care este garanţia că vom ajunge în cer – Ef. 1:13; 4:30) tuturor (Iuda vs. 19); nu a făcut în aşa fel încât toţi oamenii fără excepţie să audă Evanghelia, pentru a avea măcar „şansa” de a fi mântuiţi, nu toţi au credinţa (2 Tes. 3:2) – toate acestea ar fi trebuit să aibă loc dacă ispăşirea a fost generală.

3. Atributul dreptăţii. Prin jertfa lui Cristos, dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută, pedeapsa înlăturată, datoria achitată. El a primit plata pentru păcatele aleşilor din mâna lui Cristos, aşa că nu le mai impută lor păcatele pentru care a murit (plătit) Cristos! Toţi aceştia au primit o achitare, iertare absolută, aşa că sunt scăpaţi de pedeapsa viitoare.


a. Ispăşirea generală afirmă că Cristos a plătit înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele întregii lumi, dar Dumnezeu va cere cândva plata şi din mâinile oamenilor, prin faptul că îi trimite în iazul de foc

4. Atributul omnipotenţei. Dumnezeu poate să mântuiască şi o face. Mântuirea este şi o manifestare a puterii lui Dumnezeu (învingerea morţii, a lui Satan, etc.). La El este mântuirea, iar El mântuieşte pe cei pe care îşi propune să îi mântuiască (nici unul nu se va pierde – Ioan 6:37-39; 10:10, 16)


a. Cei care predică ispăşirea generală, predică de multe ori un Dumnezeu care nu poate să mântuiască, a cărui succes sau eşec în planul de mântuire depinde de om.

ii. În al doilea rând, Scriptura afirmă că scopul sau intenţia lui Dumnezeu în trimiterea Fiului ca jertfă pentru păcat şi intenţia Fiului când S-a oferit pe Sine ca substitut a fost să mântuiască oameni, nu doar să le ofere posibilitatea de a fi mântuiţi (Mat. 1:21, Fapte 5:31; Tit 2:14, etc.).

Scopurile Sale se împlinesc întotdeauna şi planurile Sale nu eşuează. Dumnezeu nu lasă o acţiune neterminată.

iii. Această intenţie este conformă legământului harului. Tatăl a ales un număr de oameni pe care i-a dat lui Cristos. Cristos a murit pentru toţi aceştia (Ioan 6:37-39, 17:9, 10:15-26), fiind reprezentantul lor, Capul lor (Rom. 5:18, 19; etc.), obţinându-le o iertare deplină, o răscumpărare veşnică, o mântuire perfectă (Evr. 9:12).

Lucrarea Duhului este aceea de aplicare a efectelor jertfei lui Cristos în vieţile tuturor aleşilor (prin naşterea din nou, pocăinţa, credinţa, perseverenţa spre sfinţenie, etc.). Există o armonie şi unitate perfectă în planul de mântuire şi în execuţia lui. Cristos nu a murit pentru mai mulţi decât au fost aleşi pentru mântuire (2 Tes, 2:13), Duhul nu aplică efectele mântuirii decât asupra acelora pentru care a murit Cristos.

Numărul celor aleşi de Tatăl = numărul celor pentru care a murit Cristos = numărul celor pe care Duhul îi naşte din nou = numărul celor care vor ajunge în rai!

1. Dacă ar fi murit pentru mai mulţi, aceasta ar fi însemnat neascultare faţă de Dumnezeu (vezi Ioan 8:29, 5:30) şi o distrugere a unităţii dintre Tatăl şi Fiul (Ioan 10:30, Fapte 2:23; 4:27, 28).

2. Ispăşirea nelimitată face ca jertfa lui Cristos să depăşească limitele planului Tatălui şi al lucrării Duhului de aplicare a mântuirii.


Efectele obiective ale jertfei (stingerea vinei, satisfacerea dreptăţii, împăcarea) sunt reale. Dumnezeu deja a iertat păcatul (care este luat, ridicat, îndepărtat – Ioan 1:29, 1 Ioan 3:5; Isa. 43:25; Ier. 50:20) celor acoperiţi de jertfă, deja este împăcat cu ei (Rom. 5:10).

1. Cristos nu a oferit posibilitatea ridicării păcatului, El l-a ridicat; nu a oferit posibilitatea unei substituiri, El a substituit păcătoşii; nu a oferit posibilitatea unei iertări, prin moartea Lui, a venit hotărârea de iertare; nu a oferit posibilitatea unei împăcări, ci a împăcat; nu a folosit posibilitatea mântuirii, El A MÂNTUIT. Nu există nici un verset în Scriptură care afirmă că Isus, prin moartea Sa, a oferit oamenilor doar şansa, posibilitatea de a fi mântuiţi.

2. nu există „dacă omul…”. Aceste efecte nu depind de om. Atitudinea omului faţă de jertfă (credinţă/necredinţă) nu afectează deloc efectele ei obiective.
3.
Ispăşirea generală predică o răscumpărare care nu răscumpără, o substituire care nu substituie, o iertare care nu iartă, o acoperire care nu acoperă, etc. Aceasta este un non-sens şi o insultă la adresa jertfei lui Cristos.

Învierea lui Cristos arată o ispăşire specifică.

1. El a înviat ca şi Cap pentru toţi cei pentru care a murit (Rom. 4:25; 1 Cor. 15:; Ef. 2:5; Col. 2:12, 13 Rom. 5:12-21, vezi şi Rom. 6:3-11; 2 Cor 5:14, 15, Ef. 2:4-7; Col 2:10-13, 3:3-4).
a. Dacă Cristos a murit pentru toţi, fără excepţie, atunci El a înviat pentru aceiaşi oameni, iar ei se bucură de privilegiile aduse astfel (justificare, o viaţă nouă, viaţă veşnică). Practic, vedem că aşa ceva nu se întâmplă, de unde reiese căci Cristos nu a murit şi înviat pentru toţi oamenii.

2. Învierea lui Cristos reprezintă:
a. dovada acceptării jertfei (a plăţii substitutive), ceea ce înseamnă intrarea în vigoare a efectelor obiective (Isa. 53:10; Ef. 5:2; Evr. 9:12, 26, 28; 10:10)
b. garanţia împlinirii promisiunilor făcute de Tatăl lui Cristos pentru aleşi (Ioan 16:7; Luca 24:49; Fapte 2:33; Ef. 4:8, etc.)

Concluzie:

Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi-a dat viaţa ca jertfă, înaintea lui Dumnezeu, pentru toţi aceia şi numai pentru aceia pe care Tatăl i-a iubit, i-a ales pentru mântuire şi i-a dat Lui în legământ. Jertfa lui Cristos a fost perfectă şi a asigurat mântuirea reală a poporului Său.

Înaintea lui Dumnezeu, Cristos a realizat stingerea datoriei vinei, răscumpărarea, satisfacerea dreptăţii şi împăcarea dreptăţii divine pentru toţi cei pentru care El a murit.

De asemenea, moartea Sa a garantat prezenţa şi lucrarea Duhului în viaţa lor, Acesta fiind garanţia că nu vor pieri, ci vor ajunge să trăiască veşnic pe noul pământ în prezenţa lui Isus.